Mă numesc Ion și am 61 de ani. De opt ani sunt văduv. Soția mea a pierdut lupta cu o boală grea, iar de atunci, casa mea a devenit prea mare și prea tăcută. Copiii mei au familiile lor, îmi lasă lunar câteva pastile și ceva bani pe masă, dar rareori mai rămân la o cafea.
Nu-i condamn. Timpurile se schimbă, oamenii se schimbă. Însă sunt seri, mai ales cele ploioase, când picurii pe acoperiș mi se par singurele sunete care îmi mai răspund în casă. În acele momente, nu îmbătrânirea doare cel mai tare, ci absența unei prezențe calde lângă tine.
Într-o seară oarecare, răsfoind din plictiseală Facebook-ul, mi-a apărut numele ei: Emilia. Prima mea iubire. Pe când aveam 18 ani și visam să cuceresc lumea, ea era acolo — cu zâmbetul ei larg, părul lung și mătăsos, ochii în care puteai să te pierzi fără regrete. Dar nu a fost să fie. Părinții ei au aranjat o căsătorie grăbită cu un bărbat mai în vârstă, iar eu am rămas cu fotografia de la banchet și cu o rană nespusă.
După 40 de ani, viața ne-a adus din nou față în față. Ea era tot singură — și tot văduvă. Locuia cu fiul ei, care muncea în alt oraș și trecea rar pe acasă.
Am început cu mesaje scurte. Un „ce mai faci”, un „îți mai amintești…?” Apoi au urmat apelurile telefonice. Apoi cafeaua într-o cafenea liniștită din oraș. Apoi, fără să-mi dau seama, mă trezeam mergând la ea cu scuterul, purtând în coșuleț câteva mere, niște pastile pentru dureri reumatice și o cutie de bomboane.
Într-o zi, am spus-o pe jumătate în glumă:
— Ce-ar fi să ne căsătorim, doi moșnegi care s-au regăsit? Poate așa nu ne mai simțim atât de singuri.
Ea s-a uitat lung la mine, cu ochii umeziți. Nici n-a fost nevoie să-mi răspundă. Zâmbetul acela blând spunea totul.
Și așa s-a întâmplat. La 61 de ani, m-am căsătorit cu fata pe care o iubeam de la 17.
Nunta noastră a fost simplă. Eu am purtat o vestă tradițională vișinie, ea — o rochie din mătase crem, delicată, prinsă ușor la mijloc. Părul și-l strânsese la spate cu o agrafă mică, cu o perlă în mijloc. Vecinii, câțiva prieteni și copiii noștri au venit să ne felicite. „Parcă sunteți adolescenți,” ne-a spus cineva. Și, sincer, așa mă simțeam.
După ce toată lumea a plecat, iar masa a fost strânsă, am rămas doar noi doi. I-am turnat un pahar cu lapte cald și am închis luminile de pe verandă. Urma noaptea noastră de nuntă. O noapte pe care, credeam eu, nu o voi mai trăi vreodată.
Însă ceea ce s-a întâmplat atunci m-a cutremurat. Când i-am desfăcut bluza, am rămas înmărmurit. Pielea ei era acoperită de cicatrici vechi, semne adânci, decolorate — pe spate, pe umeri, pe brațe. Era ca o hartă dureroasă a unei vieți despre care nu știam nimic.
Ea s-a acoperit imediat cu pătura, speriată. Ochii îi erau larg deschiși, iar vocea i se frângea:
— Te rog… nu te uita… Am fost… n-a fost ușor. Soțul meu… avea accese de furie. Țipa… mă lovea. Nu am spus nimănui. Niciodată.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna tremurândă. Mi-am dus-o la piept și i-am spus, cu nod în gât:
— Nu mai ești singură. De azi înainte, ești în siguranță. Nimeni nu te va mai răni. Niciodată.
Ea a izbucnit în plâns. Tăcut, dar adânc. Un plâns al eliberării, după zeci de ani de frică și tăcere. Am ținut-o strâns la piept, i-am mângâiat părul, i-am șoptit lucruri mărunte. Noaptea noastră n-a fost ca în filme. Nu ne-am iubit trupește. Doar ne-am ținut în brațe și am stat acolo, în întuneric, ascultând greierii și frunzele foșnind.
— Mulțumesc, mi-a spus la un moment dat, atingându-mi obrazul. Mulțumesc că mi-ai arătat că mai există cineva care să mă vadă. Să-i pese.
Am înțeles atunci ceva esențial: iubirea nu e întotdeauna pasiune sau foc. Uneori, e liniște. E protecție. E o mână care te ține fără să te judece, un suflet care îți promite că nu vei mai merge niciodată singur prin ploaie.
Nu știu câți ani mai am înainte. Dar știu ce voi face cu ei. O voi ține de mână. O voi asculta. O voi face să râdă. Și-i voi da tot ce n-a avut în deceniile în care a suferit în tăcere.
Pentru că noaptea aceea, liniștită și plină de adevăruri dureroase, a fost cel mai sincer dar pe care viața mi l-a oferit.