Când am acceptat invitația de a-i cunoaște familia, am crezut că va fi un pas important în relația noastră. Îl iubeam, iar el părea mândru de mine. Nici prin gând nu-mi trecea că totul avea să se transforme într-o umilință publică — și că cel care trebuia să mă apere va fi exact cel care a ales să tacă.
Viața mea nu fusese niciodată ușoară. Două locuri de muncă, nopți nedormite, mereu pe fugă — dar mă țineam tare. O făceam pentru mama, care era bolnavă, și pentru sora mea, aflată în ultimul an de facultate. Nu aveam timp de visuri, ci doar de muncă. Însă în mijlocul acestei agitații apărea el — Andrei.
Andrei era altceva. Elegant, atent, cu o blândețe care m-a cucerit de la prima cafea pe care i-am turnat-o. După câteva luni, mă aștepta aproape zilnic în fața localului unde lucram. Uneori adormeam în mașina lui, frântă de oboseală, iar el mă lăsa să dorm, mângâindu-mi mâna fără să spună nimic.
— Ce planuri ai pentru weekend? m-a întrebat într-o seară, privind în față.
— Dorm cât pot. Tu?
— Mama își serbează ziua. Vreau să vii cu mine. Vreau să-i cunosc familia femeii cu care sunt.
Inima mi-a tresărit. Îmi doream, dar eram și speriată. Nu știam dacă mă voi ridica la nivelul așteptărilor lor. Nu aveam haine de firmă, nici educație strălucită. Dar el mi-a zâmbit și mi-a zis:
— Te vor iubi. Nu au cum altfel.
Am făcut eforturi mari: am strâns bani pentru o rochie nouă, am cumpărat o sticlă de vin bun pe care am împachetat-o cu grijă. Voiam să las o impresie frumoasă.
Dar sâmbăta aceea avea alte planuri pentru mine.
La ora 6 dimineața m-a sunat managerul de la cafenea: colega mea era blocată acasă cu o inundație și trebuia să vin urgent. Am refuzat cât am putut, dar amenințarea a fost clară:
— Dacă nu vii azi, să nu mai vii deloc.
Am ieșit val-vârtej din bloc, i-am explicat totul lui Andrei și l-am rugat să mă ducă până la muncă și să mă aștepte două-trei ore. A oftat, dar a fost de acord.
Acolo însă, totul a luat-o razna. Nu am avut timp să respir. Clienți nervoși, manager țipând, colega absentă. Mi-au luat telefonul, iar eu am rămas captivă până seara. Când l-am recuperat, mesajul de la Andrei era sec:
„Am plecat. Dacă vrei să mai vii, descurcă-te singură.”
M-am urcat în primul autobuz spre adresa lui. Uniforma mea era pătată de cafea, cadoul uitat pe un dulap, iar eu — o epavă obosită. Tot drumul am plâns în tăcere.
Când am ajuns, era deja seară. Am încercat să intru discret, dar m-am ciocnit chiar de mama lui Andrei în hol. A privit spre mine cu o grimasă clară:
— Ai venit să servești, drăguțo?
— Nu, doamnă… sunt iubita lui Andrei. Am întârziat, dar…
Nici n-a lăsat să-mi termin fraza. S-a întors spre invitați și a rostit tare:
— Vă rog un moment! Iubita fiului meu tocmai a sosit, de parcă ar fi venit de la o fermă, nu de la un eveniment. Asta e ce a ales el…
Toți s-au întors. Unii au râs. Alții au tăcut stânjeniți. Eu am înghețat. L-am căutat cu privirea pe Andrei. Era acolo, lângă ea. Nu m-a apărat. Nu mi-a spus nici măcar un cuvânt de încurajare.
— Nu trebuia să vii așa, Mia, a spus el, în cele din urmă. Nu e ce aveam nevoie…
Atunci s-a rupt totul în mine. M-am întors și am fugit. Am alergat fără să știu unde, fără direcție. Simțeam doar rușine, furie și o durere care mă sufoca.
Și fix atunci, în întunericul acela interior, l-am auzit:
— Mia? Tu ești?
M-am întors. Un chip cunoscut. Bogdan — colegul din liceu, băiatul care îmi oferea sandvișul lui în pauze. Era îmbrăcat elegant și părea surprins să mă vadă așa.
— Am venit cu ai mei. Suntem prieteni de familie cu… Ellington. Ce s-a întâmplat?
I-am povestit. Toate detaliile. A ascultat, a tăcut, apoi a zis:
— M-a părăsit logodnica recent. Am o cină comandată pentru doi, o sticlă de șampanie și o rochie de rezervă. Vrei să-ți petreci seara cu mine?
— Glumești…
— Deloc. Ai nevoie de o seară frumoasă. Hai să ne luăm revanșa.
Mi-a dat sacoul lui, m-a condus la o căsuță de oaspeți din curte și mi-a întins o rochie albastră superbă. După un duș, m-am schimbat, iar când am ieșit, ochii lui au strălucit.
— Nu știu ce-a văzut Andrei, dar știu ce pierde. Hai să le arătăm.
Am intrat din nou la petrecere. Nu mai eram fata speriată în șorț, ci o femeie demnă, cu zâmbetul pe buze. Andrei a încremenit. Mama lui a devenit lividă. Iar eu? Am râs și am dansat cu Bogdan, ca și cum nu aș fi avut nicio grijă pe lume.
A fost o seară magică. Plină de glume, râsete, libertate. Iar la final, Bogdan mi-a șoptit:
— Uneori, ca să găsești ce meriți cu adevărat, trebuie să pierzi ce te ținea pe loc.
Și-a avut dreptate. Ziua în care am fost umilită a fost, fără să știu, începutul unui nou drum. Unul în care eram văzută, respectată și iubită exact așa cum sunt.