Rareori ridica vocea. Nu pentru că n-ar fi avut ce spune, ci pentru că se obișnuise să creadă că nimeni nu o ascultă. O chema Ramona, avea 32 de ani și trăia într-un apartament somptuos din centrul orașului, dar în sufletul ei era mai rece decât în camera frigorifică a unui supermarket.
De șapte ani, era căsătorită cu Alexandru, un bărbat cu haine elegante, discursuri bine șlefuite și un zâmbet de reclame, dar care își purta ego-ul ca pe o armură. Pentru el, Ramona fusese dintotdeauna un „proiect”. O adusese dintr-un sat uitat de lume, convins că o va modela după gustul său sofisticat.
— E frumoasă, dar n-o duce capul, îi spunea deseori mamei lui, Ilena, în fața Ramonei, ca și cum ea n-ar fi fost acolo. — E ca o rochie din iută într-o vitrină cu mătase.
Ramona învățase să înghită umilința în tăcere. Se străduia să-i fie pe plac. Învăța să gătească rețete franțuzești, mergea la evenimente, purta rochii scumpe și pantofi care o făceau să sângereze. Dar, oricât s-ar fi străduit, Alexandru o făcea mereu să se simtă ca o impostură în propria viață.
Ilena, mama lui, nu pierdea nicio ocazie să o umilească:
— Țărăncuță rătăcită… mă mir că nu vii cu opinci la masă!
Ramona tăcea. Până și când a pierdut sarcina, tot ea a fost învinuită.
— Ai stomacul slab, sufletul slab… și acum și pântecele slab, îi spusese Ilena.
— Nu te mai vaieta, o completase Alexandru. Facem alt copil. N-are rost să dramatizăm.
O viață în umbră. Până într-o zi.
Într-o dimineață obișnuită de marți, în timp ce pregătea cafeaua, a sunat cineva la ușă. Un bărbat în costum gri, sobru, politicos.
— Doamna Ramona Dinu? Numele meu e Dumitru Ionescu. Sunt avocatul tatălui dumneavoastră, Constantin Dinu. A trecut la cele veșnice în urmă cu un an și jumătate. Am încercat să vă găsesc de atunci.
Ramona a simțit cum aerul dispare din încăpere.
Tatăl ei. Ultima legătură cu o viață de demult. Alexandru și Ilena o convinseseră să nu mai țină legătura cu familia, „dacă vrea să evolueze”. Se simțea vinovată. Dar nu apucă să spună nimic, că avocatul continua:
— Dumnealui v-a lăsat întreaga avere: terenuri agricole, mai multe imobile și acțiuni. Moștenirea se ridică la aproximativ trei milioane de euro.
Apoi i-a întins o scrisoare, scrisă de mână:
„Fata mea, poate n-am fost cel mai bun tată, dar n-am uitat nicio zi că exiști. N-am vrut să te forțez, ci doar să-ți las ceva care să te elibereze. Nu ești o țărăncuță, Ramona. Ești o femeie cu suflet mare. Nu lăsa pe nimeni să-ți frângă aripile.”
A plâns în tăcere. Nu de tristețe. De recunoștință.
Atunci s-a trezit. Pentru prima dată în ani.
Exact în acel moment, Alexandru a intrat în sufragerie, urmat de Ilena. Au rămas înmărmuriți când au auzit ce i se spusese Ramonei. Trei milioane de euro?
— Scumpo, zise Alexandru, schimbându-și brusc tonul, uite că ai și tu un noroc! Hai să discutăm ce e de făcut.
Ilena se apropie, prefăcându-se tandră:
— Draga mea, noi suntem familia ta. Acum mai mult ca oricând trebuie să fim uniți!
Dar Ramona s-a ridicat și, cu o voce clară, fără ezitări, a spus:
— Nu mai suntem o familie. Vreau să încep demersurile pentru divorț.
— Ce? Dar… Ramona, iubito…
— Nu mai sunt „iubito”, Alexandru. Și nu mai sunt țărăncuța rătăcită. Sunt femeia care tocmai a decis că merită mai mult.
Eliberarea și începutul unui nou drum
În aceeași seară, și-a făcut bagajul și a plecat. A închiriat o cameră într-un boutique hotel cochet, și-a tuns părul, și-a cumpărat haine în care se simțea EA — nu un manechin pentru gusturile altuia.
Apoi a început să investească. A cumpărat un apartament și a deschis o fundație numită „ARIPI” — un proiect prin care fetele din mediul rural primeau burse pentru a merge la școală, pentru a învăța să-și aleagă singure drumul, pentru a nu fi niciodată umilite așa cum fusese ea.
Ramona a renăscut. Nu datorită banilor, ci datorită curajului. Acela pe care îl redescoperise în scrisoarea tatălui ei.
Cei care au rănit-o au încercat să se întoarcă. Prea târziu.
Alexandru i-a trimis flori, scrisori, chiar și propuneri de „asociere”. Ilena i-a scris pe Facebook, cerându-și „iertare”.
Dar Ramona n-a mai privit înapoi. La un moment dat, a acordat un interviu unei reviste:
— Nu moștenirea m-a schimbat. Ci faptul că, pentru prima dată, am crezut în mine. Nu mai trăiesc în umbra altora. Nu mai cer permisiunea să fiu cine sunt.
Zâmbetul ei era blând și hotărât. Ramona nu mai era o piesă de decor. Era arhitecta propriei vieți.