Timp de luni de zile, soția mea ardea scrisori fără să spună un cuvânt. Le lua imediat ce soseau și le făcea scrum în șemineu, de parcă ar fi vrut să șteargă urmele unei alte vieți. Nu le păstra, nu le citea în fața mea și, mai ales, nu mi-a spus niciodată de la cine veneau. Se comporta ca și cum n-ar fi existat. Dar eu știam. Le văzusem. Simțeam cum secretul ăla se adâncea între noi, ca o fisură care tot creștea.
Natalie fusese întotdeauna discretă, dar în ultima vreme devenise de-a dreptul misterioasă. Aveam o relație aparent perfectă – fără copii, fără griji, doar noi doi și libertatea noastră. Așa ne-am dorit. Sau cel puțin așa credeam eu…
Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, am surprins-o din nou lângă șemineu, ținând o scrisoare în mână. Când am intrat, a tresărit.
— Doamne, Ryan, m-ai speriat! a spus, încercând să pară relaxată.
— Ce faci acolo?
— Nimic… doar mă încălzesc puțin.
— Încălzești scrisorile, Natalie? am întrebat pe un ton calm, dar apăsat.
I-am văzut pentru o clipă spaima în priviri. Apoi a zâmbit strâns și a încercat să scape cu o minciună banală.
— Sunt doar hârtii vechi, nu are rost să le păstrăm.
— În fiecare săptămână, exact miercurea?
— Ryan, insinuezi ceva? mă înșel, cumva?
N-a mai fost nevoie de răspunsuri. Mi-am promis că o să aflu adevărul.
Miercurea următoare, am făcut un plan. M-am prefăcut că plec la serviciu, dar am rămas în zonă, urmărind poștașul. Când a lăsat plicurile, m-am dus direct la cutia poștală și am găsit-o: o scrisoare fără expeditor, cu scrisul acela familiar pe care îl văzusem topindu-se de atâtea ori în flăcări.
Am stat în mașină câteva minute, ezitând. Îmi tremurau degetele când am deschis plicul. În interior era o hârtie mică, cu un mesaj scurt și tăios:
„Dacă nu vrei ca soțul tău să afle, vino în parc, lângă fântână, mâine la ora 14:00 cu 10.000 de dolari. Altfel, va afla totul. Am copiile.”
Nu era o scrisoare de dragoste. Era un șantaj.
A doua zi, am fost eu cel care a mers în parc. Natalie nu știa că aveam scrisoarea. Am așteptat, privind oamenii care treceau nepăsători. La un moment dat, am zărit un bărbat care se plimba nervos în jurul fântânii. Vorbea la telefon, furios:
— Unde ești, Natalie? Vrei ca soțul tău bogat să afle?
A fost de ajuns. M-am apropiat de el cu pași hotărâți.
— Sunt Ryan. Soțul lui Natalie. Spune-mi ce vrei. Am banii.
Tipul a înghețat.
— Numele meu e Michael. Sunt… fostul ei soț, a spus, dar ezitarea din glas îl trăda.
— Nu mi-a spus niciodată că a fost căsătorită.
— Te rog… nu oficial. Am locuit împreună. Ca și cum.
— Atunci ce vrei de la ea? Sau de la mine?
Michael s-a înmuiat puțin.
— Scrisorile nu sunt de la mine. Sunt de la fiica noastră. Eu doar… le trimit mai departe. Am copii cu ea. Ea ți-a spus că nu vrea copii, nu?
Am simțit cum tot sângele mi se retrage din cap. Am tăcut. Michael a deschis portbagajul și mi-a arătat un dosar plin cu scrisori, poze, desene. Chipul unei fetițe cu zâmbet luminos, numită Katie. Într-o fotografie, era scris cu carioca: „Eu și mama”.
Am plecat de acolo fără să mai spun nimic. I-am lăsat banii și am plecat acasă cu acel dosar. Mâinile îmi tremurau pe volan. Cum putuse să-mi ascundă așa ceva?
Când am intrat în casă, Natalie era pe canapea, palidă. Am pus dosarul pe masă. A început să-l răsfoiască. Lacrimile i-au umplut ochii înainte ca eu să spun un cuvânt.
— De ce nu mi-ai spus? am întrebat printre dinți. De ce ai ascuns că ai un copil?
— De unde… de unde ai avut acces la astea?
— De la Michael. Am interceptat scrisoarea. Am plătit ca să aflu adevărul, Natalie.
A izbucnit în plâns. Un plâns din acela care nu e doar de vină, ci și de dor, de pierdere, de frică.
— N-am vrut să te pierd. Tu spuneai mereu că nu vrei copii. Când am fugit de Michael, am pierdut totul. El a obținut custodia. Nu aveam nimic. Nimeni n-a vrut să mă ajute. Iar Katie… ea a fost totul pentru mine.
— Și acum?
— Acum primesc câte o scrisoare pe lună, cu desene, cu câteva rânduri. Atât. Mi-e frică și să le păstrez. Mi-e frică de el. Mi-e frică să nu mă alungi și tu.
Am tăcut mult timp. Apoi i-am spus încet:
— Vreau să o cunosc pe Katie.
— Ce?
— Vreau să o cunoaștem. Să luptăm pentru ea. Dacă este parte din tine, e și parte din mine.
O săptămână mai târziu, eram în fața ușii lui Michael. Aveam alături un avocat. I-am înmânat citația pentru o audiere privind custodia. Michael s-a încruntat, dar nu a zis nimic.
În acel moment, o fetiță cu părul castaniu a apărut din curte.
— Mami! a strigat, și a alergat direct în brațele lui Natalie.
Natalie a căzut în genunchi și a îmbrățișat-o. Plângea și zâmbea în același timp.
Iar eu… eu le priveam, cu o senzație ciudată în piept. Știam că, de azi înainte, viețile noastre se schimbau. Și că acea fetiță urma să însemne pentru mine mai mult decât aș fi crezut vreodată.