Când soacra mea, Mariana, ne-a rugat să o primim în casă pentru câteva săptămâni, cât timp se lucra la baia și bucătăria apartamentului ei, am acceptat fără ezitare. Era mama soțului meu, până la urmă. Nu părea o mare problemă. Doar câteva săptămâni, mi-am spus. Și oricum, o familie unită se ajută, nu?
Ce n-am anticipat era că Mariana nu venise doar să stea… ci să domine. Începând din prima zi, a tratat casa noastră ca pe o pensiune unde doar ea merită să fie servită. Nu gătea, nu strângea, nu-și spăla nici măcar ceașca de cafea. Își lăsa papucii în mijlocul holului și făcea observații subtile, dar veninoase, despre cum „nu toate femeile sunt făcute pentru a ține o casă în ordine”.
La început am ignorat. Apoi, au apărut bilețelele. Lipite cu grijă prin toată casa. Pe frigider, pe aragaz, lângă mop, chiar și pe cafetieră. Fiecare cu un mesaj pasiv-agresiv, scris cu majuscule, clar adresat mie.
Pe plita din bucătărie am găsit:
„O GOSPODINĂ ADEVĂRATĂ GĂTEȘTE ZILNIC PENTRU BĂRBATUL EI.”
Lângă mopul din debara:
„CURĂȚENIA NU SE FACE SINGURĂ. PRAFUL E DUȘMANUL DRAGOSTEI.”
Pe cafetieră:
„O NEVASTĂ BUNĂ FACE CAFEA ÎNAINTE SĂ SE TREZEASCĂ SOȚUL.”
Într-o zi, când eram acasă, bolnavă și sleită de puteri, am găsit unul chiar pe pernă:
„ODIHNA SE CÂȘTIGĂ, NU SE CERȘEȘTE. SOȚIA N-ARE ZILE LIBERE.”
Atunci s-a rupt ceva în mine. Eram deja epuizată fizic, și acum și sufletește. Am luat bilețelul și i l-am arătat soțului meu. L-a citit în tăcere, apoi a plecat în camera alăturată fără un cuvânt. Nu știam ce simte. Nu știam ce urmează.
Dimineața următoare, am coborât în living și am simțit că ceva e diferit. El și Mariana mă așteptau la masă. Niciun cuvânt. Doar o liniște ciudat de apăsătoare. Cafetiera bâzâia în fundal, dar nimeni nu bea nimic.
Ea m-a privit cu un aer superior, cu mâinile împreunate ca și cum urma să mă judece. Dar n-a apucat să spună nimic. Soțul meu s-a ridicat, calm, dar hotărât:
— Mamă, vreau să pleci azi.
Mariana a râs scurt, ironic:
— Hai, măi, Andrei, fii serios. Mai e o săptămână până termină meșterii la gresie.
— Nu contează, i-a răspuns el fără ezitare. Ai trecut o limită. Ai transformat casa noastră într-un teatru de umilință. Și ai făcut-o pe soția mea să se simtă ca o străină în propriul ei cămin. Ea e familia mea acum. Nu pot permite așa ceva.
Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Mi-au tremurat mâinile, dar am rămas nemișcată. Am șoptit:
— Și totuși, ieri n-ai spus nimic.
Andrei s-a întors spre mine, rușinat:
— N-am știut ce să zic. Mi-a fost rușine. Cu ea. Cu mine. Că am stat și am tăcut. Că n-am fost acolo pentru tine când aveai nevoie.
Mariana s-a ridicat fără cuvinte și a început să strângă bilețelele. De pe dulapuri, frigider, mobilier. Le smulgea mecanic, fără expresie pe față. Părea că nici ea nu-și înțelege reacțiile.
— Am vrut doar să-ți arăt cum e o nevastă adevărată, a spus printre dinți. Femeile moderne confundă independența cu lenea.
Andrei s-a uitat la ea cu o durere reținută:
— Și mamele confundă controlul cu iubirea.
A plecat în ziua aceea. Fără reproșuri, fără scuze. Doar cu o tăcere apăsătoare.
Casa părea dintr-odată mai mare. Mai liniștită. Ne-am plimbat prin ea ca doi străini care încearcă să se regăsească după o furtună. N-am vorbit ore întregi. Doar ne-am așezat împreună, privind locul gol unde fusese bagajul ei.
Seara, când am intrat în dormitor, am găsit pe pernă o floare. Și un bilețel, de data asta scris de el, cu o caligrafie caldă, recunoscută:
„Odihna se dăruiește, nu se cere. Când dragostea e reală, pauza devine binecuvântare. Iartă-mă.”
Am zâmbit cu ochii în lacrimi. Unele răni nu se vindecă prin scandal, ci prin recunoaștere. Unele cuvinte pot să doboare încrederea, dar altele — cele rostite cu sinceritate — pot reconstrui totul.