Când eram mică, îl priveam pe tata ca pe stâlpul casei noastre. Venea acasă mereu la timp, își punea papucii la ușă și ne aduna pe toți în jurul mesei ca într-o scenă dintr-un film vechi. Mama râdea la fiecare glumă seacă a lui, iar eu mă prefăceam că sunt prea mare pentru copilării, deși în sinea mea eram fericită.
Timp de 25 de ani am trăit în acea bulă de siguranță. Până când a pocnit, dintr-o dată, ca un balon spart.
Într-o dimineață, mama m-a rugat cu o voce străină să stau jos. Avea ochii umflați și roșii de parcă nu dormise deloc. Tata nu era acolo, iar cafeaua se răcise pe masă.
— Julie… tatăl tău m-a înșelat. De opt ani. Și are… o fetiță. O cheamă Mya. Are șapte ani.
Cuvintele i-au tremurat pe buze. Inima mea s-a oprit o secundă. Opt ani? Adică pe vremea când eu dădeam Bacul și el îmi ura „mult succes” cu un zâmbet fals? Când mama organiza petreceri de Crăciun ca să ne țină pe toți uniți, fără să știe că el avea deja o altă familie?
Mama m-a privit cu durere, dar și cu o demnitate pe care nu o voi uita niciodată.
— Voi divorța, mi-a spus. Am semnat un contract prenupțial. Casa, afacerea, tot ce era al meu rămâne al meu. Slavă Domnului pentru mama mea.
Tata a plecat fără scandal. Fără să lupte. Fără scuze.
Am încercat, la început, să mai păstrez o relație cu el. Dar fiecare întâlnire era rece. Îl ascultam, dar în ochii mei era o imagine imposibil de uitat: mama plângând pe hol, în tăcere, ținându-se cu mâna de perete.
Timpul a trecut. Mama s-a refugiat în muncă, a ridicat firma de consultanță cu forța unei femei rănite dar neînvinsă. Tata, în schimb, părea tot mai împovărat. Două case, două vieți – prea mult pentru el.
Până într-o zi, când mama a început să se simtă tot mai slăbită. Am crezut că e doar epuizată, că are nevoie de o pauză.
Adevărul a fost mai crunt: cancer, în stadiu avansat. În doar trei luni, s-a stins în brațele mele.
În ultimele clipe, mi-a șoptit:
— Julie, tot ce am e al tău. Fă ceva bun cu viața ta. Și nu uita cine ești.
A murit liniștită. Eu am rămas cu o moștenire imensă: firma, casa, economiile. Dar, mai ales, am rămas cu datoria de a o onora.
Anii au trecut. Am salvat afacerea, am plătit creditele de studii, am renovat casa copilăriei mele. Pentru prima dată, viața mea părea așezată.
Până într-o zi când m-a sunat tata.
— Julie, putem vorbi? E despre Mya…
Vocea lui era îmbătrânită, tremurată. Ne-am întâlnit într-o cafenea, unde obișnuiam să discutăm, când încă mai încercam să-l iert.
— Are o boală rară, gravă. E internată de trei luni. Avem nevoie de 60.000 de dolari pentru tratament. Asigurarea nu acoperă nimic. Am epuizat toate economiile… Te rog.
Am simțit o gheară în stomac. Nu puteam fi indiferentă. Dar nici nu puteam uita de unde proveneau banii pe care îi cerea: din munca mamei. Din suferința ei.
— Îmi pare rău… dar nu pot, am spus. Nu e responsabilitatea mea.
— E sora ta, Julie. Tu ești familia ei acum.
— Nu. Voi sunteți părinții ei. Eu nu am cunoscut-o. Și nu pot sacrifica moștenirea mamei pentru a repara greșelile tale.
Tata a oftat și a spus ceva ce m-a paralizat:
— Dacă nu o ajuți, nu te mai consider fiica mea. Alege, Julie: moartea mamei sau viața surorii tale.
Cum să mă pună să aleg între o femeie care a murit cu demnitate și un copil care nici nu știe cine sunt?
Am refuzat. I-am spus că el a ales deja acum opt ani, când a ales-o pe Sandra. Și că eu nu mai sunt dispusă să car în spate consecințele deciziilor sale.
Tata a încheiat rece:
— Atunci, pentru mine, nu mai exiști.
Și a închis.
Apoi, au urmat telefoanele. Bunica, unchiul, mătușa. Toți îmi reproșau că nu am inimă. Că sunt exact ca mama – rece, distantă, egoistă.
Dar mama nu a fost niciodată așa. A fost demnă. A fost corectă. A fost profund rănită și a continuat să trăiască, fără să ceară nimic de la nimeni.
Așa că am făcut singurul lucru pe care îl mai puteam face: i-am blocat pe toți. Pe rând. Fără dramă, fără ură. Doar liniște.
În acea seară, m-am așezat în fotoliul mamei, cu ceasca ei preferată de cafea în mână. Mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă am fost prea dură.
Dar în adâncul sufletului știam că nu pot sacrifica dreptatea pentru vină. I-am onorat viața mamei. I-am protejat moștenirea. Iar ceea ce tata mi-a cerut… nu a fost ajutor. A fost o formă de manipulare.
Poate într-o zi va înțelege.
Poate nu.
Dar eu am ales cu inima curată.
Tu ce crezi? Am procedat corect? Ce ai fi făcut în locul meu?