Când Victor a ieșit pe coridorul lung al clădirii de birouri din Brașov, nu se aștepta ca viața lui să se oprească brusc într-o clipă. Neoanele pâlpâiau, iar ecoul pașilor săi se amesteca cu zgomotul găleții rostogolite încet de o femeie de serviciu. Trupul ei firav era ascuns sub un halat albastru ponosit, iar un batic îi strângea părul castaniu. Dar ceea ce l-a făcut pe Victor să încremenească nu a fost chipul ei obosit. Ci pandantivul care sclipea discret sub gulerul halatului: o cheiță din argint, atârnată de un șnur negru.
Inima i-a sărit o bătaie. Recunoștea acel pandantiv. Era același pe care îl purtase fetița lui, dispărută în urmă cu mai bine de douăzeci de ani.
Femeia, pe nume Iulia, simți privirea grea a bărbatului și întoarse capul. Ochii ei albaștri l-au lovit în plin. Aceiași ochi mari, aceleași gene lungi pe care și le amintea mângâind cu vârful degetelor cândva, demult. Victor păli și se retrase în birou cu mâinile tremurânde, incapabil să-și stăpânească emoțiile.
Fiica lui pierdută crescuse în umbră, fără să știe cine este și de unde vine. Își amintea doar frânturi: o gară aglomerată, frig, foame. Fusese găsită de poliție și dusă la orfelinat, iar cheița rămăsese singurul ei fir către un trecut pe care nu-l putea desluși. Viața n-o cruțase: la optsprezece ani devenise mamă singură, după ce tatăl fetiței, un tânăr numit Max, fugise fără să privească înapoi. Acum muncea în trei locuri, făcea curățenie pe unde apuca și își crescuse cu devotament fetița, Vera, singura ei bucurie.
Victor se prăbuși pe scaunul din birou, cu fruntea în palme. Își aduse aminte ziua blestemată când totul se schimbase. O duminică însorită de toamnă în parcul central din Brașov. O lăsase câteva clipe lângă chioșcul cu sucuri, iar când s-a întors, dispăruse. Orele de căutări s-au transformat în zile, apoi în ani. Poliția, anunțurile, interviurile la televiziunea locală, nimic n-a adus-o înapoi. Soția lui de atunci, Katia, s-a prăbușit și nu și-a mai revenit niciodată. După doi ani de durere și vinovăție, mariajul lor s-a destrămat.
Anii au trecut. Victor și-a refăcut viața, s-a recăsătorit și a avut alți doi copii, dar în suflet rămăsese un gol care nu putea fi umplut. În fiecare an, pe 15 octombrie, mergea la Biserica Neagră și aprindea o lumânare pentru fetița lui. Nu știa dacă trăiește, dar undeva, în adâncul inimii, simțea că nu a murit.
Într-o dimineață, nu a mai rezistat. A ieșit din birou și s-a apropiat de femeia cu găleata și mopul.
— Scuzați-mă… pandantivul acela… de unde îl aveți?
Iulia s-a oprit, surprinsă.
— E al meu. M-au găsit cu el când eram mică. Aveam cam trei ani. Am crescut la orfelinat. Nu știu nimic despre familia mea.
Victor simți cum lumea i se învârte.
— Cum te cheamă?
— Iulia… Doar Iulia. La orfelinat mi-au dat numele acesta.
Bărbatul nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Își întinse mâna spre ea, tremurând.
— Iulia… eu sunt tatăl tău.
Timpul s-a oprit. Femeia a făcut un pas înapoi, neîncrezătoare. Dar când i-a privit ochii și a simțit căldura acelei priviri, amintirile au început să răzbată: o voce blândă care o striga „Iuliușka”, un zâmbet larg și brațe care o ridicau spre cer. Lacrimile i-au năvălit în ochi și s-a aruncat în brațele lui.
Au rămas așa, în mijlocul coridorului pustiu, plângând amândoi. Două suflete care au rătăcit ani de zile, găsindu-se în sfârșit.
— Te-am căutat mereu… N-am încetat niciodată, șopti Victor.
Iulia nu putea rosti un cuvânt. Doar îl ținea strâns, simțind pentru prima oară că nu mai este singură. În acea clipă, o viață întreagă de durere s-a topit, lăsând loc unei noi povești: cea a unei fiice regăsite și a unui tată care nu și-a pierdut niciodată speranța.