O surpriză la altar care mi-a schimbat viața

Rareș, tatăl meu vitreg, a fost mereu prezent în viața mea. M-a susținut la școală, m-a ajutat cu temele, mi-a plătit meditații atunci când aveam nevoie și a fost lângă mine la fiecare moment important. A zâmbit cu mândrie la absolvirea mea, m-a încurajat când m-am înscris la facultate și nu a lipsit niciodată atunci când aveam nevoie de un sfat.

Aveam zece ani când tatăl meu biologic a murit. Pierderea m-a lovit crunt și nici prin minte nu-mi trecea că mama ar putea să-și refacă viața. Dar, la scurt timp, în viața noastră a apărut Rareș. La început, nu l-am suportat. Mi se părea că vrea să ia locul tatălui meu, lucru pe care îl consideram de neiertat.

Însă Rareș nu încerca să-l înlocuiască pe nimeni. Pur și simplu… era acolo.

— Ana, ai nevoie de ajutor la teme? întreba el adesea, aruncându-și capul pe ușa camerei mele.

Îi răspundeam cu un „Nu” morocănos, chiar dacă, în realitate, nu mă descurcam. El nu insista, dar se așeza lângă mine și începea să-mi explice cu răbdare, până când totul avea sens.

Anii au trecut și Rareș a devenit o prezență de neclintit în viața mea. A fost cel care m-a dus la examene, care a stat cu mine nopți întregi când aveam emoții, cel care m-a învățat să conduc și care a aplaudat primul atunci când mi-am primit diploma.

— Știam că o să reușești, puștoaico, îmi spunea cu un zâmbet cald, strângându-mă în brațe.

Și iată-ne acum, după cincisprezece ani, pregătindu-ne pentru cea mai frumoasă zi din viața mea — nunta mea cu Andrei. Rareș nu doar că plătise o parte din cheltuieli, dar se oferise și să mă conducă la altar. Totul părea perfect, însă, cu o săptămână înainte de marele eveniment, am simțit că ceva nu este în regulă.

În loc să fie implicat și prezent, Rareș părea tot mai distant. Ori de câte ori încercam să vorbesc cu el, îmi spunea că are de rezolvat ceva urgent.

— Mamă, ce se întâmplă cu Rareș? am întrebat-o cu o seară înainte de nuntă.

Ea a ridicat din umeri și a zâmbit ușor. — E doar stresat, dragă. Nu-ți bate capul.

Dar eu știam că nu e doar atât.

Dimineața nunții a venit cu emoții copleșitoare. Rochia îmi părea prea strâmtă, palmele îmi transpirau și gândurile îmi zburau mereu la Rareș, care nu era nicăieri de găsit. Cu doar trei minute înainte de ceremonie, l-am găsit într-o cameră mică, lângă sala principală.

Când m-a văzut, chipul lui nu avea căldura cu care eram obișnuită. Era rece, închis.

— Tată? E totul în regulă? am întrebat încet. Trebuie să intrăm, mai sunt doar câteva minute.

Și atunci, cu vocea încordată, mi-a spus: — Nu pot să fac asta, Ana. Nu pot să te conduc la altar.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — De ce?

— Pentru că… nu ești fiica mea.

M-am simțit ca și cum aș fi primit o lovitură în piept. Lacrimile îmi urcau în ochi. — Cum poți să spui asta după tot ce a fost între noi?

Rareș a oftat adânc, s-a întors și a scos din buzunar un document îndoit cu grijă. Mi l-a întins fără să spună nimic. Când l-am desfăcut, am rămas blocată: erau acte de adopție.

— Am vrut ca astăzi să te conduc la altar ca tatăl tău oficial, mi-a spus, cu ochii umezi. Am semnat deja. Mai lipsește doar semnătura ta.

Inima îmi bătea nebunește. Cu mâinile tremurânde, am luat pixul și am semnat.

— Te iubesc, tată, am șoptit.

— Și eu te iubesc, puștoaico. Mereu te-am iubit.

Am pășit împreună pe culoar, iar invitații șușoteau, curioși. La capăt, Andrei ne aștepta emoționat.

— Ai grijă de ea, i-a spus Rareș, cu glas hotărât.

— Voi avea, domnule, mereu, a răspuns Andrei.

Ceremonia a fost plină de emoție. Nu doar că îmi uneam viața cu a bărbatului pe care îl iubeam, dar în aceeași zi deveneam, oficial, fiica celui care îmi fusese deja tată în suflet.

La recepție, Rareș m-a tras deoparte. — Îmi pare rău că am fost distant zilele astea, dar nu voiam să stric surpriza. Am muncit să finalizez toate actele.

Mama, zâmbitoare, s-a apropiat și i-a sărutat obrazul. — Ți-am spus eu că o să-i placă.

Noaptea a fost o învălmășeală de râsete, dans și îmbrățișări. Când ne-am întors din luna de miere, părinții ne-au pregătit o cină de bun venit.

— Deci, când vin nepoții? a întrebat mama, glumind.

Am roșit. — Mamă! Abia ne-am întors!

— Lasă-i în pace, Nora, a intervenit Rareș. Au tot timpul din lume.

Andrei mi-a strâns mâna sub masă. — Dar când vom avea copii, vor avea cei mai buni bunici din lume.

Rareș a rămas pe gânduri, apoi a zâmbit. — Bunicul Rareș… îmi place cum sună asta.

După cină, în timp ce spălam vasele împreună, m-am întors spre el. — Nu ți-am mulțumit cum trebuie pentru tot ce ai făcut.

— Nu trebuie, Ana. Asta fac părinții.

— Dar tu ai ales să fii tatăl meu. Și asta înseamnă totul.

M-a îmbrățișat strâns. — Să te iubesc și să te cresc a fost cel mai mare privilegiu al vieții mele.

În drum spre casă, m-a cuprins o liniște caldă. Familia mea nu era una convențională, dar era perfectă pentru mine. Și n-aș fi schimbat nimic.