Nu m-am rușinat niciodată de mine. Am 60 de ani, nu mai sunt tânăra cu talie de viespe și piele întinsă, dar fiecare rid, fiecare colăcel, fiecare imperfecțiune spune povestea vieții mele. Am iubit, am muncit, am crescut o familie. Și, cel mai important, am trăit.
Soțul meu încă mă privește cu acea lumină caldă în ochi, ca în ziua în care ne-am cunoscut. După 35 de ani împreună, încă îmi spune că sunt frumoasă. Așa că atunci când am făcut acea poză pe plajă, în costum de baie, ținându-ne în brațe și râzând, am simțit bucuria unui moment simplu, dar profund. Am postat-o pe rețelele sociale cu inima plină.
La început, au curs comentarii frumoase: „Ce frumos vă stă împreună!”, „Ce norocoasă ești să ai un asemenea partener!”. Însă apoi… a apărut comentariul fiicei mele.
„Mamă, serios? La vârsta ta, nu se mai poartă costume de baie. Mai ales dacă se văd colăceii. Mai bine șterge poza…”
Am înlemnit. Fata mea. Copilul pe care l-am crescut cu dragoste, căruia i-am dedicat nopți, ani, viața… Ea era cea care mă făcea să mă simt rușinată de propriul trup. M-a durut mai mult decât vreun comentariu venit de la un străin.
Dar n-am șters poza. Din contră. M-am așezat la laptop, am respirat adânc și am scris un mesaj public.
„Trupul meu spune o poveste. Aceste riduri sunt semnele râsului și plânsului. Acest abdomen moale a purtat viață. Aceste șolduri au dansat, au fugit, au stat drepte în fața greutăților. Nu o să îmi cer scuze pentru că trăiesc, îmbătrânesc și mă bucur de fiecare clipă.”
În acea seară, am ieșit pe terasă cu soțul meu. Marea era liniștită, iar cerul în nuanțe de foc. El mi-a luat mâna și mi-a spus simplu:
„Ești frumoasă. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva.”
A doua zi, telefonul meu s-a umplut de mesaje. Femei din toate colțurile țării îmi scriau: „M-ai făcut să-mi scot costumul de baie de la naftalină.” / „Nu m-am mai privit în oglindă fără critică de 10 ani. Mulțumesc.” / „Și eu merit să mă iubesc așa cum sunt.”
Fiica mea n-a spus nimic zile întregi. Tăcerea era grea, dar n-am cedat. Pentru prima dată, alegeam să mă pun pe mine pe primul loc. Nu din egoism, ci din respect de sine.
Până într-o zi. A bătut la ușă, fără să mă anunțe. Când i-am deschis, nu mi-a spus nimic. Doar m-a îmbrățișat strâns, iar umerii îi tremurau.
„Mamă, îmi pare rău… am fost crudă. Poate pentru că eu nu am curajul să fiu așa cum ești tu.”
Am strâns-o și i-am spus povestea femeilor din satul în care am copilărit. Ele nu se ascundeau. Își purtau fustele colorate, râdeau cu poftă, și nu se rușinau de ceea ce viața le așezase pe chip și pe trup.
A zâmbit. Și cred că atunci a înțeles.
Poate că poza mea nu va schimba lumea. Dar știu că a schimbat ceva în mine. A fost un act de libertate. Un semn că nu mai vreau să mă ascund, nici să îmi cer iertare pentru că îmbătrânesc — cu demnitate, cu dragoste, cu poveste.
În acea seară, am ieșit iar pe terasă cu soțul meu. Marea adia, liniștită. Am închis ochii, am inspirat adânc și am zâmbit.
Sunt femeie. Sunt întreagă. Sunt suficientă.