Câteva minute mai târziu, două mașini de poliție au oprit în fața porții. Farurile au luminat curtea mică, iar vecinii au început să tragă cu ochiul pe după garduri. Într-un sat unde toată lumea știa pe toată lumea, vestea că poliția venise la familia lor se va răspândi mai repede decât focul pe miriște.
Soacra, tremurând din tot corpul, le-a făcut semn agenților să intre. Le-a arătat direct spre baie. Se auzea încă apa curgând, aceeași apă neregulată, de parcă cineva juca o piesă prost regizată.
Un polițist a bătut scurt în ușă. „Poliția! Deschideți!”
Au trecut câteva secunde de tăcere, apoi s-a auzit un foșnet, un obiect scăpat pe jos, și ușa s-a deschis încet.
Nora stătea acolo, cu părul ud, privirea pierdută și o mimă de nevinovăție care nu mai convingea pe nimeni.
— Ce se întâmplă? a întrebat ea cu voce tremurată.
Polițiștii au pășit înăuntru și au verificat fiecare colțișor al băii. Și atunci, unul dintre ei a ridicat capacul de la cădița de duș.
Înăuntru, înghesuit ca un animal speriat, stătea un bărbat tânăr, cu o geacă de piele udă și un parfum puternic, identic cu cel pe care soacra îl simțise în ultimele săptămâni.
Femeia a dus mâna la gură și a simțit cum genunchii i se înmoaie. Nu era vreun străin periculos, așa cum își imaginase… ci fostul iubit al norei, un bărbat din satul vecin, cunoscut pentru necazurile pe care le aducea peste tot.
Nora a izbucnit în lacrimi, mărturisind tot. De când soțul ei era mai mult plecat, se simțise singură și, într-o seară, îl întâlnise pe acest bărbat. El profitase de slăbiciunea ei, venind aproape în fiecare noapte, ascuns de ochii lumii, crezând că nimeni nu va afla.
Polițiștii l-au încătușat pe loc, iar vecinii, deja strânși în fața porții, murmurau între ei ca la șezătoare, dând din cap cu dezamăgire.
Soacra, deși rănită sufletește, nu a spus niciun cuvânt. A privit doar cum mașina de poliție se îndepărta, purtând cu ea rușinea care îi va bântui familia mult timp de acum înainte.
A doua zi, la biserică, bătrânele din sat vorbeau în șoaptă, dar destul de tare cât să audă oricine: „Vezi tu? Ușa casei trebuie să fie deschisă pentru oaspeți, dar inima trebuie păzită de străini.”
Și așa, în casa aceea, dușurile de seară nu au mai durat niciodată mai mult de câteva minute, iar liniștea a revenit, împreună cu o lecție amară: încrederea, odată pierdută, nu se mai întoarce la fel.