Uneori, viața ne așază în fața unor decizii grele. Iar ceea ce alegem, cu bună credință sau nu, are un fel misterios de a se întoarce. Asta e povestea unui bărbat care a crezut că face ce trebuie când și-a dus mama la un azil. Până în ziua în care ultimele ei cuvinte i-au zguduit conștiința.
Când tatăl lui a murit, Lucian Varga a simțit că i se năruie tot ce știa.
— Mamă… n-am idee cum o să mă descurc singur — i-a spus cu glas răgușit, în ziua înmormântării.
Lucian, 38 de ani, era director de vânzări într-o companie multinațională din Cluj. Divorțat, cu doi băieți adolescenți pe cap, cu ședințe, emailuri, deadline-uri și probleme de familie. Și acum, ca o lovitură în plus, rămăsese și cu mama în grijă. Emilia Varga, 76 de ani, era fragilă, cu inima slăbită și semne clare de început de demență.
Sora lui, Laura, locuia în Austria. Lucian s-a frământat zile întregi, dar într-un final, cu sufletul greu, a decis:
— Are nevoie de îngrijire constantă… iar eu… nu pot să-i ofer asta cum trebuie.
Așa a ajuns Emilia la azilul „Casa Bună”, la marginea orașului.
În primele săptămâni, Lucian o vizita des. Îi aducea fructe, ziare, chiar și pe băieți. Dar apoi viața a intrat iar pe pilot automat. Vizitele s-au rărit. Începea să-și spună că „e îngrijită acolo”, că „oricum nu mai înțelege mare lucru”, că „nu are rost să-i spună tot ce îl apasă”.
Emilia nu s-a plâns niciodată. Zâmbea când îl vedea.
— Mă bucur că ai venit, dragul meu — spunea, cu voce stinsă.
Dar ochii ei nu mai zâmbeau de mult.
Într-o dimineață, telefonul lui Lucian a vibrat. Un număr necunoscut. Pe ecran scria: „Casa Bună”.
— Bună ziua, domnule Varga… ne pare rău, starea mamei dumneavoastră s-a agravat brusc. Medicul crede că… ar fi bine să veniți cât mai repede.
Lucian a simțit cum se prăbușește ceva în el. A aruncat haina pe umeri și a fugit din birou. În mai puțin de o oră, era la azil.
O asistentă l-a condus în liniște spre salon. Medicul, o femeie în vârstă, i-a șoptit:
— Este conștientă. Încă. Dar slăbită. Acum e momentul, dacă doriți să vorbiți cu dânsa…
Camera era simplă. Un ventilator zbârnâia în fundal. Fereastra era întredeschisă. În pat, Emilia părea o păpușă obosită. Dar când l-a simțit, și-a întors ușor capul.
— Luci… ai venit? — a murmurat ea.
— Da, mamă. Sunt aici. Nu plec. Vrei ceva? Pot face ceva pentru tine?
Emilia a oftat adânc, cu ochii umezi:
— Numai… niște lucruri mărunte. Dacă se poate.
— Spune, orice.
— Ventilatoarele… Nu mai merg bine. Vara asta a fost sufocant… Abia respiram.
Lucian a încremenit.
— De ce nu mi-ai spus?
— Și… frigiderul — a adăugat ea, cu voce moale. — Nu mai răcea de luni bune. Uneori mâncarea era stricată. Mă culcam flămândă…
Lucian simțea cum obrajii i se înroșesc de rușine. Cum fiecare cuvânt al ei i se înfige în inimă.
— Mamă… de ce ai tăcut?
— N-am vrut să te mai împovărez. Ai oricum atâtea pe cap… Și știu că n-ai făcut-o din răutate. Ai vrut să-mi fie bine.
A tăcut o clipă.
Apoi a spus, aproape șoptit:
— Dar într-o zi, Lucian… și tu vei îmbătrâni. Și poate copiii tăi vor decide la fel. Și atunci… o să știi cum e. Ce simt eu acum. Pentru că, dragul meu… ce dai, primești înapoi.
Lucian a îngenuncheat. Voia să spună ceva. Să repare. Să șteargă totul.
Dar Emilia și-a închis ochii, liniștită.
A mai strâns o dată mâna lui. Slab. Apoi… a fost liniște.
În ziua înmormântării, Lucian era gol pe dinăuntru. Sora lui a venit din Austria și a încercat să-l aline.
— Ai făcut ce-ai crezut că e bine…
Dar el nu putea spune nimic. Se învinovățea pentru fiecare zi în care nu a fost acolo. Pentru fiecare tăcere. Pentru că nu a văzut.
S-a întors la azil două săptămâni mai târziu.
— Aș vrea să văd camera mamei. Și… să discutăm despre ceva.
Directoarea, doamna Dinescu, l-a însoțit.
Camera era acum curată, dar pustie.
— Ventilatorul… frigiderul… — a spus el, privind în jur.
— Sunt vechi. Nu avem buget pentru înlocuiri. Cei mai mulți trăiesc aici cu sprijin minim de la stat.
Lucian a scos o foaie din geantă.
— Vreau să donez. Un frigider nou. Două ventilatoare. Și niște paturi pentru camerele de sus. Vă rog să nu menționați numele meu.
Doamna Dinescu a zâmbit, cu ochii în lacrimi:
— Vă mulțumim. Din suflet.
— Nu. Mulțumiți-i mamei mele. Ea m-a învățat ce înseamnă să nu aștepți nimic și totuși să dai totul.
Dar Lucian nu se putea opri aici. Fraza mamei îi răsuna în minte zi și noapte:
„Și tu vei îmbătrâni… și poate copiii tăi vor decide la fel.”
Într-o zi, fiul cel mic, Andrei, l-a întrebat:
— Tată, ai fost altfel în ultima vreme. De când cu bunica… Ce s-a întâmplat?
Lucian a oftat.
— Mi-am dat seama cât am greșit. Și încerc să nu mai las timpul să treacă fără rost.
— Dar acum… ești aici. Și ai grijă de noi.
Lucian l-a îmbrățișat. Și a luat o decizie.
La firmă, a propus un program de voluntariat. Vizite la azile, o dată pe lună.
— Să mergem să le oferim câteva ore. Nu bani, nu donații. Timp.
La început colegii au fost surprinși. Apoi… au venit. Rând pe rând. Și primul loc unde au mers a fost chiar „Casa Bună”.
O bătrânică i-a strâns mâna lui Lucian și i-a zis:
— Ești un om bun, dragule. Dumnezeu te-a trimis.
— Nu Dumnezeu… ci mama.
Acasă, Lucian era mai prezent. Gătea. Întreba băieții ce vor. Vorbea cu ei. Și într-o seară, Andrei l-a întrebat:
— Crezi că bunica ar fi mândră de tine?
Lucian a zâmbit cu ochii umezi:
— Încă muncesc pentru acel „da”.
Ani mai târziu, a primit o scrisoare de la „Casa Bună”:
„Stimate domnule Varga,
Aripa nouă a centrului nostru, dotată cu sprijinul dumneavoastră, va purta numele:
Aripa Memorială Emilia Varga.
Vă mulțumim pentru bunătatea care ne-a atins inimile.”
Lucian a ieșit în grădină, cu scrisoarea în buzunar. Vântul adia ușor.
— Sper că simți, mamă… ce încerc să fac.
Postfață – pentru tine, cel care citești acum
Poate ai pe cineva în viața ta căruia i-ai tot promis o vizită. Sau un telefon. Poate ți-ai spus că „e timp”. Dar timpul nu așteaptă.
Această poveste nu este doar a lui Lucian. E și a noastră. A tuturor celor care, din grabă sau oboseală, am uitat că oamenii nu vor doar să fie „plasați” undeva. Ci iubiți. Apropiați. Văzuți.
Așa cum a spus Emilia:
„Ceea ce dai, primești înapoi.”
Dacă povestea te-a atins, trimite-o mai departe. Poate cineva o va citi la timp. Poate cineva va face acel pas pe care îl tot amână.