După 40 de ani de căsnicie trăiți cu grijă, între gospodărie, pensii mici și griji multe, Ion și Maria au făcut, în sfârșit, pasul la care visaseră dintotdeauna: să vadă marea. Nu pe fugă, nu la televizor, ci cu ochii lor, cu tălpile goale pe nisip și cu valurile spărgându-se la câțiva pași de picioarele lor.
Pentru asta, au strâns bănuți timp de doi ani. Maria a pus deoparte din fiecare pensie. A renunțat la pantofi noi, la vizita la dentist, și într-un final și-a scos de pe deget inelul de aur moștenit de la mama ei – ultimul obiect de preț pe care-l mai avea.
— Ion, ăsta e visul meu de când eram fată. Vreau să văd marea măcar o dată în viață. Să stau acolo, pe nisip, și să închid ochii. Atât.
Ion a oftat și a dat din cap. El nu era omul visurilor, dar dacă pentru ea conta, atunci trebuia să facă tot ce putea.
Au găsit o pensiune modestă în Mamaia, într-o cameră la demisol, cu o singură fereastră mică, înaltă, de unde se vedea doar roata de rezervă a unei Dacii prăfuite. Dar nu conta. Erau acolo. La malul mării.
În prima dimineață, s-au trezit devreme. Maria a pus în geantă prăjitura cu nucă făcută acasă, împărțită în două, și două pahare de plastic. Au luat cafea de la automatul de lângă gară și s-au îndreptat cu pași mărunți spre plajă.
Când au ajuns, au rămas uimiți în fața panoului cu prețuri: 150 de lei pentru două șezlonguri și o umbrelă. Ion a încremenit. A scos carnetul de pensie din buzunar și a oftat.
— Maria, asta e cât cheltuim noi într-o săptămână întreagă acasă…
Maria i-a luat brațul ușor:
— Nu-i nimic, dragul meu. Uite, am adus prosoapele astea din tinerețe. Le punem pe nisip, cum făceam când mergeam la Snagov. Nu avem nevoie de umbrele. Avem soare și marea. Ce ne mai trebuie?
Și-au găsit un colț liniștit de plajă, cât mai departe de rândurile impecabile de șezlonguri, și s-au așezat. Vântul le flutura pălăriile, iar valurile păreau că le urează bun venit. Era simplu. Era frumos. Era destul.
A doua zi, au greșit drumul spre plajă. Au intrat fără să știe într-o zonă rezervată unui hotel de lux. Nu erau semne în română, doar în engleză, pe care nu o stăpâneau. Nisipul era curat, auriu, iar umbrelele aliniate păreau rupte dintr-o reclamă.
— Aici e și mai frumos, a spus Maria, așezându-și prosopul floral, cel pe care îl păstrase de la nuntă. O minune…
Ion a zâmbit larg. Se simțea pentru prima dată ca un turist adevărat. Se uitau amândoi la mare cu un fel de respect copilăresc, ca și cum priveau o icoană.
Dar visul s-a spulberat curând.
O oră mai târziu, plaja s-a umplut de turiști. Păreau că au coborât direct din reviste lucioase. Femei în costume de baie de sute de euro, bărbați cu brățări și ceasuri scumpe, copii cu colaci în formă de flamingo.
Privirile au început să se întoarcă spre ei. Întâi curioase. Apoi deranjate. Șoaptele au devenit tot mai evidente.
— Ce caută ăștia aici? — N-au plătit, n-au șezlonguri, ce-ar fi să plece? — Probabil nici nu știu ce înseamnă „rezervat”.
Maria și-a dat seama. A început să-și strângă poșeta, jenată. Dar Ion, încă visător, nu înțelegea. Până când a apărut un tânăr îmbrăcat în uniforma hotelului.
— Bună ziua. Vă rog să părăsiți zona. Este rezervată clienților noștri.
Ion s-a ridicat încet, demn. Maria și-a tras prosopul și a dat din cap.
— Ne pare rău. Nu știam. Nu scria în română.
Dar în urma lor au rămas râsetele. Comentarii aruncate cu nepăsare.
— Au crezut că pot veni aici cu prosoape de acasă. — Ce-i asta? Camping? — Nu vezi că n-au bani? Se vede de la o poștă. — Zona asta nu e pentru săraci!
Maria n-a mai rezistat. Avea ochii în lacrimi. Nu din cauză că plecau, ci pentru că lumea îi privea ca pe niște infractori. Niște oameni fără dreptul de a exista în același spațiu cu ceilalți.
S-au retras tăcuți spre plaja publică. Nisipul era mai murdar, locurile mai aglomerate, gălăgia mai mare. Dar și-au pus din nou prosoapele și au privit marea.
Doar că acum nu mai era la fel.
— Poate că nu-i pentru noi, a spus Maria cu o voce abia șoptită.
— Ba e, a răspuns Ion cu voce stinsă. Marea e a tuturor. Doar că unii cred că pot plăti pentru dreptul de a fi oameni.
Seara, în camera rece, au stat pe patul îngust și au privit tavanul scorojit. Fără să vorbească mult, dar fiecare pierdut în propriile gânduri.
— Acolo, la noi în sat, nu ne-a umilit nimeni niciodată, a zis Maria.
— Pentru că acolo oamenii știu ce înseamnă greutatea vieții, a completat Ion. Nu te judecă după haine sau portofel.
A treia zi nu au mai ieșit. Au stat în cameră și au numărat banii. Mai aveau suficient cât să rămână, dar bucuria plecase. Marea nu mai părea primitoare.
Dar, chiar și așa, nu au regretat complet. Pentru că, în ciuda lacrimilor și a rușinii, au văzut marea. Au auzit valurile. Au simțit briza. Iar pentru câteva ore, Maria și-a împlinit visul de-o viață.
— Ion, îți mulțumesc. Pentru că ai venit cu mine.
— Nu trebuia să-ți mulțumesc eu? a glumit el, cu un zâmbet obosit.
Au râs amândoi ușor. Nu de fericire, ci de tristețea aceea blândă care vine când înțelegi că lumea nu e așa cum ai crezut.
Dar poate că, într-o zi, marea chiar va fi a tuturor. Și nu doar a celor care plătesc umbrela cu cardul de credit.