Când ne-am mutat în casa cea nouă, am simțit imediat că este începutul unui nou capitol pentru familia noastră. Eu, soțul meu, Radu, și fiul nostru, Andrei, eram hotărâți să lăsăm în urmă tot ce fusese greu – inclusiv episoadele de hărțuire prin care trecuse Andrei la școala veche. Aici, într-un sat liniștit la marginea unei păduri, totul părea promițător.
Casa o cumpărasem de la o femeie pe nume Dana, care ne-a spus că aparținuse tatălui ei, Nicolae, un bărbat în vârstă decedat recent. Nu mai locuise acolo de la moartea lui, și ne-a mărturisit că amintirile erau prea dureroase.
— Vreau să ajungă în mâini bune, ne spusese Dana. Nu aș putea suporta să știu că tata ar fi uitat.
— Stați liniștită, i-am spus. Va deveni căminul nostru pe viață.
Ne-am mutat cu inima ușoară. Dar, încă din prima zi, ceva ieșit din comun a început să se repete. În fiecare dimineață, un husky bătrân apărea la ușa noastră. Avea blana grizonată și ochi albaștri care păreau să citească sufletul. Nu lătra, nu cerea nimic. Doar stătea acolo, calm și răbdător. Desigur, i-am dat apă și hrană, gândindu-ne că aparține vreunui vecin.
Andrei s-a atașat imediat de el. Îi arunca bețe, îl mângâia, îi vorbea ore în șir. Era clar că acel câine aducea o bucurie pe care fiul nostru nu o mai simțise de mult.
— Mamă, crezi că îl hrănea fostul proprietar? m-a întrebat într-o zi.
— Nu e exclus. Poate vine aici din obișnuință, am răspuns eu.
Am cumpărat și mâncare specială pentru el. Iar câinele venea în fiecare zi, la aceeași oră, ca și cum ar fi avut un ceas invizibil înăuntrul lui.
Într-o dimineață, Andrei, în timp ce îl mângâia, a simțit o zgardă ascunsă sub blană. A citit cu greu numele de pe ea.
— Mamă… scrie „Nicolae Jr.”, a spus el uimit.
Mi s-a tăiat respirația. Nu era oare o coincidență prea mare? Nicolae, exact ca fostul proprietar? Oare acest câine fusese al lui?
Nimeni nu ne spusese nimic despre un animal de companie. Și totuși, comportamentul husky-ului trăda apartenență. Se purta ca și cum el era stăpânul curții, nu noi.
Într-o după-amiază, după ce a terminat de mâncat, câinele s-a ridicat, a scâncit și s-a uitat lung spre liziera pădurii. Apoi s-a întors spre noi și a mai scâncit o dată, aproape rugător.
— Cred că vrea să-l urmăm, a spus Andrei, cu ochii mari.
Am ezitat. Dar în cele din urmă, curiozitatea a fost mai puternică decât precauția.
— Hai, dar stăm aproape de el și ne întoarcem rapid, i-am spus. Trimite-i un mesaj lui tata.
Ne-am luat telefoanele și am pornit după husky. Pășea hotărât, oprindu-se din când în când și uitându-se înapoi, ca să se asigure că îl urmăm.
Am mers aproape douăzeci de minute prin pădure, până când s-a oprit într-un luminiș. Acolo, întinsă în iarbă, se afla o vulpe roșcată, vizibil însărcinată, prinsă într-o capcană de metal.
— Mamă! a strigat Andrei. E rănită!
Am alergat spre animal, iar câinele s-a apropiat și el, stând cuminte, veghetor. Capcana se înfipsese adânc în piciorul vulpii, iar aceasta tremura de durere. I-am dat drumul cât de repede am putut și am chemat imediat pe Radu.
A venit cu mașina și o pătură. Am înfășurat vulpea și am dus-o de urgență la cel mai apropiat cabinet veterinar. Husky-ul nu s-a dezlipit o clipă de ea. De parcă o veghea.
Medicul a spus că e nevoie de o operație rapidă. Ne-am așezat pe scaune, în sala de așteptare, Andrei cu mâna pe blana câinelui, fără să scoată un cuvânt.
— Crezi că o să trăiască? m-a întrebat cu o voce stinsă.
— A fost salvată la timp. Sper din toată inima.
Operația a reușit, dar când vulpea s-a trezit, a început să țipe. Se zbătea, speriată, imposibil de calmat. Până când am intrat în cameră eu. Atunci s-a liniștit brusc și m-a privit fix. Doctorul a fost uimit.
— Cred că știe că tu ai fost cea care a salvat-o, mi-a spus.
După două zile, am luat-o acasă și am amenajat un loc special în garaj pentru ea. Am numit-o Vulpina. Iar husky-ul – pe care Andrei începuse deja să-l strige CJ, de la „Nicolae Jr.” – nu se dezlipea de ea.
Peste câteva zile, Vulpina a fătat patru pui. Micuți, roșcați și plini de viață. A fost o imagine atât de rară și emoționantă, încât nu ne-am putut abține să nu plângem de bucurie.
Vulpina ne-a permis doar nouă și lui CJ să ne apropiem de puii ei. Avea încredere în noi. Iar când puii au crescut suficient, i-am dus înapoi în pădure, unde le-am construit un bârlog sigur, protejat de intemperii.
Acum, în fiecare weekend, Andrei, CJ și cu mine ne întoarcem acolo. De fiecare dată, Vulpina vine în fugă să ne întâmpine, urmată de puii ei curioși și jucăuși.
CJ, bătrânul husky, nu a mai plecat niciodată de lângă noi. Și, într-un fel ciudat, simt că ne-a fost trimis de fostul proprietar. Ca să ne ghideze, să ne unească și să ne arate ce înseamnă să ai grijă de cei care nu pot cere ajutorul.
Tu ce ai fi făcut în locul nostru?