Răsfoiam vechiul meu album de liceu, într-o sâmbătă după-amiază ploioasă, cu o ceașcă de ceai în mână și un nod nostalgic în gât. Trecuseră douăzeci de ani de la absolvire, dar chipurile din fotografii păreau aproape vii. M-am oprit, desigur, la poza mea – Joana Cârstea, clasa a XII-a E, cu bretonul drept și un zâmbet timid în colțul gurii. Sub poză, citatul meu favorit de atunci: „Iubirea se face în doi.” Naiv, dar eram tânără și plină de speranță.
Am zâmbit strâmb. Ce știam eu atunci? M-am uitat puțin mai jos și l-am văzut. Chad Banu. Băiatul pe care-l iubeam cu toată inima, care m-a făcut să cred că tot ce visam era posibil. Și tot el m-a învățat că unele vise se frâng fără explicație.
Pe vremea aceea eram nebunește îndrăgostită de el. Îi lăsam bilețele în dulap, scrise cu pixul și stropite cu parfum, îi strecuram felicitări în ghiozdan la Valentine’s Day, îmi făceam curaj să-l salut pe coridor – și apoi fugeam roșie ca sfecla. Eram convinsă că o să fim împreună. Că o să trăim povestea noastră de dragoste de liceu transformată în căsnicie. Dar totul s-a rupt brusc.
Cu câteva luni înainte de bacalaureat, Chad a încetat să-mi mai vorbească. Nu mi-a mai răspuns la mesaje, nu m-a mai privit în pauze, a trecut pe lângă mine ca și cum n-aș fi existat. Fără o explicație, fără un cuvânt. Am suferit mult, dar timpul a trecut. Liceul a rămas în urmă. Eu am crescut. Și totuși… rana aia veche nu se închise niciodată complet.
Tocmai când îmi adânceam degetele între pagini, a sunat soneria. Lora, cea mai bună prietenă a mea din generală, stătea în ușă cu zâmbetul larg și acea energie care nu se schimbase de când o știam.
— Ești gata de reuniune, Jo? m-a întrebat, aruncându-și geanta pe hol.
— Nu știu dacă vreau să mai merg, am spus, lăsând albumul jos.
— Poftim?! De ce nu?
— Tocmai mă uitam la pozele de atunci… Chad…
Lora a ridicat ochii la cer.
— Serios? Încă ești cu el în minte?
Am oftat.
— Nici nu știi cât m-a durut. A dispărut fără nicio explicație. Era totul atât de frumos… și apoi nimic.
Lora s-a apropiat de mine și mi-a pus o mână pe umăr.
— Joana, au trecut douăzeci de ani. Poate nici nu mai vine în seara asta. Și dacă vine, o să-l faci să regrete. Hai, scoală-te, îmbracă-te și hai să le arătăm tuturor cine e femeia în care s-a transformat adolescenta aceea cu zâmbet timid.
Am zâmbit forțat, dar recunoșteam că avea dreptate.
— Bine, dar dacă apare… o să vadă ce a pierdut, am spus, încheind ferm.
— Așa te vreau, a râs Lora.
Pe drumul spre școală, n-am scos un cuvânt. Priveam pe geam, amestecându-mi gândurile cu peisajul gri al orașului. Emoțiile se amestecau – curiozitate, teamă, tristețe, poate și o urmă de răzbunare. Voiam să-l privesc în ochi și să-i arăt că am reușit, chiar și fără el.
Când am ajuns, am tras aer în piept și m-am uitat în oglinda retrovizoare. Mi-am aranjat buclele, am netezit rochia verde smarald și mi-am îndreptat umerii.
— Arăți perfect, Jo, a spus Lora. Nu e seara lui. E a ta.
Am pășit pe coridorul liceului, care părea mai mic decât îl țineam minte. Parchetul scârțâia la fel, pereții încă aveau afisele de la balul bobocilor – era ca o întoarcere într-o altă viață.
Sala festivă era plină. Oameni pe care nu-i mai văzusem de ani, unii neschimbați, alții de nerecunoscut. Am zărit fețe zâmbitoare, am primit îmbrățișări, am schimbat politețuri. Încet-încet, m-am relaxat. Dar în clipa în care l-am văzut, toate emoțiile s-au prăvălit peste mine.
Chad.
Stătea lângă masa cu gustări, într-o cămașă albastră și cu barba perfect aranjată. Arăta matur, dar era tot el. Când ochii ni s-au întâlnit, a zâmbit. Un zâmbet blând, care mi-a dat fiori.
— Nu te uita la el, a șoptit Lora. E doar un om. Nu-i da putere.
— N-am de gând, am spus, dar n-am putut să-mi iau ochii de la el.
Am încercat să evit orice contact vizual, însă simțeam că mă urmărește. Am stat de vorbă cu vechi colegi, am râs, am dansat puțin. Într-un moment de neatenție, Lora și-a vărsat sucul pe rochie.
— Mă duc până la baie să văd dacă mai pot salva ceva din catifeaua asta, a spus nervoasă.
Am rămas singură și am simțit cum tot curajul mi se topea în stomac. Aveam nevoie de aer, așa că am ieșit afară și m-am așezat pe banca de lângă intrare – banca pe care obișnuiam să stau după ore, scriind poezii și visând cu ochii deschiși.
Când am auzit pașii, am știut că e el.
— Bună, Joana, a spus. Vocea lui era caldă și un pic tremurată.
— Chad, am răspuns, fără să mă uit la el. Nu mă așteptam să ne mai vorbim.
— Am simțit că trebuie. Am crezut că nu ai vrut să mai știi de mine.
— Eu? Tu ai fost cel care ai dispărut, fără o vorbă.
— Nu… nu eu am decis asta. Ți-am lăsat o scrisoare. Te invitasem în parc, la întâlnire, voiam să-ți spun ce simt. Dar n-ai apărut.
— Ce scrisoare?
— Am lăsat-o în dulapul tău.
— N-am primit nimic, Chad.
Ne-am privit amândoi nedumeriți. Apoi, ca din senin, s-a auzit o voce cunoscută.
— Despre ce vorbiți?
Lora. Apăruse din întuneric, cu obrajii ușor roșii.
— Lora… știai ceva despre scrisoarea lui Chad?
A tăcut. Privirea ei a coborât spre pământ.
— Lora? am insistat.
Chad a intervenit:
— Tu mi-ai spus atunci că Joana nu vrea să audă de mine. Ai zis că i-ai transmis mesajul și că a râs de mine.
Lora părea sfâșiată între rușine și regret.
— Am fost geloasă, a spus în cele din urmă. Îmi plăcea Chad. Mă durea să vă văd împreună, chiar și în gând. Am ascuns scrisoarea. Știu că am greșit. Nu credeam că o să conteze după atâția ani…
— Ne-ai mințit pe amândoi, Lora, am spus, simțind cum mi se urcă lacrimile în gât.
— Îmi pare rău. N-am vrut să vă rănesc. N-am știut că va conta atât de mult…
— Te rog… du-te, am spus, fără furie, dar cu o greutate uriașă pe umeri.
Lora a plecat fără un cuvânt. Iar eu am rămas cu Chad, pe banca noastră veche, tăcuți.
— Mi-ai lipsit, a spus el, încet.
— Și tu mi-ai lipsit. Dar am fost convinsă că nu ți-a păsat.
— Și eu am crezut același lucru.
Am început să râdem, nervos, amestecat cu tristețe. Douăzeci de ani pierduți dintr-o greșeală copilărească, o minciună, o prietenie greșit înțeleasă.
— Poate nu putem da timpul înapoi, a spus el, dar putem să nu-l mai irosim de acum încolo.
I-am zâmbit, simțind ceva ce nu mai simțisem de mult: liniște.
Am rămas pe bancă până târziu în noapte, vorbind, povestind, râzând. Poate că nu toate poveștile de dragoste mor la liceu. Unele doar așteaptă o a doua șansă.