Cerul era greu și apăsat, ca o pătură de plumb trasă peste sufletele celor adunați lângă mormânt. Zăpada umedă și lipicioasă cădea necontenit peste sicriul de un negru lucios, fiecare fulg topindu-se în lacrimile pământului. În tăcerea aceea, totul părea o rugă mută, un adio spus în sughițuri tăcute și pumni strânși.
Richard privea încremenit, cu mâinile adânc înfipte în palton, urmărind cum funiile scârțâie sub greutatea sicriului ce cobora lent în întunericul gropii. Părea că odată cu lemnul rece se scufunda și ultima lui certitudine, ultimul său punct fix — Helen. Părul i se zbătea în vânt, obrajii îi erau roșii de frig, dar durerea din piept îi amorțea orice altă senzație.
— Ei bine, ți-ai împărțit moștenirea? — șuieră cu un zâmbet amar, privirea căzând pe piatra funerară abia așezată. Helen Richardson. Patruzeci și trei de ani. Inimă. Atât.
Nici el nu știa de ce spusese asta. Poate că era o încercare de a se agăța de sarcasm, poate o formă de autoapărare. Dar cuvintele căzură în gol, tăioase și stranii.
Lângă el, fiica sa, Clara, părea un copil rătăcit, cu ochii roșii și buzele strânse. Nu-l privea. Nici măcar nu se clintise. Tăcerea ei țipa mai tare decât orice acuzație.
— Dați-mi voie… să-mi iau rămas-bun — spuse încet un bărbat în vârstă, îmbrăcat modest. Era unul dintre gropari. S-a apropiat, s-a închinat, apoi a plecat discret.
Atunci Clara izbucni.
— Chiar nu-ți pasă, nu-i așa? — vocea îi era răgușită, dar plină de furie. — Nici nu s-a răcit și tu deja faci glume despre moștenire?
Richard încercă să spună ceva, dar nu reuși decât să-și muște buza, ținându-și lacrimile în spatele unui rictus. Panglica neagră de pe coroană fâlfâia în vânt ca o aripă frântă.
Clara își șterse o lacrimă și se depărtă. El rămase singur, cu țărmul dintre viață și moarte tot mai încețoșat.
Sunetul surd al țărânii lovind lemnul era tot ce mai rămăsese din Helen. Fiecare lopată — o condamnare. Richard închise ochii și, pentru o clipă, tot ce simți fu un gol în stomac și un fior în ceafă.
Ajuns acasă, liniștea deveni aproape asurzitoare. Camera păstra mirosul Helenei. Halatul ei, așezat cu grijă pe spătarul scaunului. O cană pe jumătate plină. O carte deschisă la pagina 214. Timpul se oprise acolo.
Clara plecase fără un cuvânt. Iar Richard începuse să alunece. Vodca devenise ritual zilnic. O bea fără poftă, dar cu speranța că va amorți ceea ce nu putea rosti.
Până când soneria bubui în liniștea casei.
— Cine e?! — strigă el, vocea lui aspră.
— Richard. Sunt Michael, avocatul.
Bărbatul deschise ușa cu mișcări greoaie. Michael părea o umbră în paltonul său negru, cu o mapă sub braț.
— Nu ați răspuns la telefon. Trebuie să discutăm… despre moștenire.
Richard izbucni într-un râs sec, aproape isteric.
— Moștenirea! Ce surpriză! Nici n-a apucat să se răcească și deja împărțim bunuri…
Michael nu zise nimic. Scoase un plic alb și i-l întinse.
— Testamentul Helenei.
Richard îl deschise mecanic. Hârtia foșni, cu un sunet rece și usturător. Literele dansau în fața ochilor săi încețoșați:
„Totul — fiicei mele, Clara. Apartamentul, conturile, mașina. Pentru tine, Richard, las doar cărțile și fotografiile. Iartă-mă.”
Bărbatul clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Își mușcă buzele, ca și cum ar fi vrut să simtă durerea fizică, pentru a evita pe cea sufletească.
— Glumești, nu?
— Nu — răspunse avocatul. — Asta a fost dorința ei. A insistat să fie așa.
— A insistat? Să mă lase fără nimic?! După douăzeci de ani?! — izbucni el, cu un ton între uimire și furie.
Michael îl privea calm, dar în ochii lui se citea o urmă de milă. Scoase un alt document. Richard îl apucă și-l aruncă pe masă, între sticla de vodcă și scrumieră.
Câteva zile mai târziu, Clara reveni. Avea ochii obosiți, dar mersul ei era sigur. Bătută de suferință, dar nu înfrântă.
— Trebuie să vorbim, tată.
Richard era același om nespălat și mototolit din seara înmormântării.
— Ai venit să mă anunți când îmi dau afară cărțile? — zise sec, fără să ridice ochii.
Clara închise ușa ușor.
— Ai dreptate. Totul e al meu. Dar nu ți-am cerut nimic din asta.
— Dar ai primit. Asta contează, nu?
— Nu! — spuse ea, mai tare decât ar fi vrut. — Ceea ce doare e că, în ziua în care am îngropat-o pe mama, tu ai ales sarcasmul. Ai ales să faci din durere o glumă proastă.
El își coborî capul. Nu mai avea cuvinte. Clara continuă:
— Nu vreau moștenirea. Aș da tot înapoi doar să te fi avut acolo, cu mine, pe bune. Să mă fi luat în brațe. Să fi fost tatăl meu, nu o caricatură.
Și plecă. Din nou.
În acea noapte, Richard nu bău. Nu plânse. Doar privi lung o fotografie cu Helen ținând-o pe Clara în brațe, zâmbind amândouă.
A doua zi deschise cutia veche cu poze și alese câteva. Le puse într-o cutie, împreună cu o scrisoare. A ieșit din casă pentru prima oară după mult timp și a dus pachetul la adresa Clarei.
Scrisoarea spunea:
„Clara, știu că am fost slab. Că am transformat durerea în furie și te-am rănit. Nu merit iertarea ta, dar îmi doresc o șansă. Mama ți-a lăsat viitorul, mie trecutul. Dar trecutul ăsta e plin de tine. Dă-mi voie să fiu din nou tatăl tău.”
A doua zi, telefonul vibra:
„Vino mâine. Trebuie să vorbim.”
Richard izbucni într-un plâns mut. Simțea că Helen, în felul ei, plănuise tot. Poate că testamentul nu fusese o răzbunare, ci o punte. Un mod de a-i forța să se regăsească.
Se ridică, luă fotografia Helenei și spuse:
— Ai știut. Ai știut exact ce faci. Mulțumesc.