Eu și soțul meu eram ocupați cu treburile prin casă și l-am lăsat pe fiul nostru de patru ani, care este paralizat, împreună cu dobermanul nostru pe nume Tara 😲😲 Cine ar fi putut bănui ce avea să se întâmple peste o jumătate de oră…
La început, copilul nostru și câinele se jucau vesel, dar după câteva minute am auzit un lătrat puternic, înfiorător. Eu și soțul meu am ieșit afară în panică, gândindu-ne că Tara i-ar fi făcut rău copilului, dar ceea ce am văzut ne-a cutremurat…
Continuarea în primul comentariu 👇👇
Am lăsat fiul nostru cu handicap împreună cu dobermanul, iar peste o jumătate de oră am auzit lătratul înfiorător al câinelui.
Fiul nostru s-a născut cu un diagnostic grav — un handicap legat de sistemul locomotor. Până la trei ani nu a putut merge.
Medicii spuneau că există o șansă ca într-o zi să se ridice pe picioare, dar era una foarte mică. Noi ne-am agățat de această speranță cu toată puterea.
În fiecare zi ne rugam, îl priveam cum se târa prin casă, cum se uita cu tristețe pe fereastră la alți copii. Nu avea cu cine să se joace — copiii de vârsta lui nu înțelegeau starea lui, iar noi, adulții, nu puteam înlocui un adevărat prieten.
Atunci am luat o decizie — să luăm un câine. Am vrut ca el să aibă măcar un prieten adevărat. Am ales un doberman dintr-un adăpost. Am numit-o Tara.
La început, Tara stătea deoparte. Ne evita și, mai ales, îl evita pe fiul nostru. Ne gândeam deja că am făcut o greșeală. Dar apoi totul s-a schimbat.
Tara a început să se apropie de băiat, să se așeze lângă el, îi permitea să-i atingă botul, îi aducea jucării. S-au împrietenit. Au devenit de nedespărțit.
Pentru prima dată după mult timp, noi, părinții, am răsuflat ușurați. Băiatul zâmbea, râdea — și totul datorită acestui câine. Am început să avem atâta încredere în Tara încât îi lăsam liniștiți singuri în curte, cât timp noi ne ocupam de treburile casei.
Și iată că, într-o zi…
Un lătrat pătrunzător, sfâșietor, a zguduit casa. Era atât de puternic încât ne-a înghețat sângele în vine. Am ieșit în fugă, în panică, gândindu-ne la ce era mai rău. Ne temeam că Tara i-ar fi făcut rău fiului nostru. Dar ceea ce am văzut ne-a cutremurat până în adâncul sufletului.
Băiețelul nostru de patru ani stătea în picioare. EL STĂTEA, sprijinindu-se de cărucior. Genunchii îi tremurau, mâinile îi strângeau cu putere mânerele, iar lângă el stătea Tara și lătra — de parcă ne chema, de parcă striga: „Priviți! Priviți ce a reușit să facă!”
Am izbucnit în lacrimi. Amândoi am alergat la fiul nostru. El se uita la noi speriat, dar în ochii lui strălucea ceva nou — încredere, forță.
A fost o adevărată minune.