Timp de șapte zile la rând, soțul meu m-a umilit constant, dar într-o zi n-am mai rezistat, am invitat toți membrii familiei lui la noi acasă și am făcut ceva care i-a șocat pe toți 😨👇
Totul a început vinerea trecută. Ne întorceam de la o petrecere organizată de colegii lui, iar în lift mi-a spus pentru prima dată:
— Ai putea să te îmbraci mai decent. Toți se uitau la tine.
Am zâmbit ușor:
— Nu e, cumva, un compliment?
Dar el doar a dat din umeri. Am crezut că e obosit.
A doua zi, a comentat că am pus prea multă sare în supă. Duminică, că am dormit prea mult. Luni, că cheltui prea mult pe mâncare. Zi după zi, ca la comandă, găsea motive să mă critice. Seara, stând pe canapea, mă trezeam gândindu-mă cât de mult mă apasă simplul sunet al pașilor lui pe hol — nu din frică, ci din epuizare.
În a șasea zi — joi — n-a venit acasă. Mi-a spus că a rămas la sora lui, să repare o priză. Nu l-am întrebat nimic. Doar am încuviințat din cap. Deja aveam un plan.
Vineri, în a șaptea zi, s-a întors cu o atitudine arogantă.
A început din nou să vorbească — că nu mai sunt „femeia de la început”, că nu știu să mă port, să vorbesc, să zâmbesc. L-am ascultat ca și cum îl auzeam pentru prima dată. Fără să-l întrerup.
Când a intrat la duș, am luat telefonul și am apăsat „trimite”.
O oră mai târziu, în apartament au intrat șapte persoane — mama și tata lui, sora cu soțul, părinții mei și fratele meu. Toți credeau că vin la o cină obișnuită în familie. Soțul era sigur că e gazda serii.
Dar atunci am făcut ceva care i-a lăsat pe toți fără cuvinte.
Pe masă erau lumânări, salate, un tort pe care scria: „Șapte zile — timpul trezirii”. El s-a uitat confuz.
— Ce-i asta?
M-am ridicat și, privind în ochii fiecăruia, am spus:
— Timp de o săptămână i-am suportat criticile. Am ascultat, am tăcut și am înregistrat. Cuvânt cu cuvânt.
— Astăzi veți auzi cum ar suna dacă cineva ar vorbi cu voi așa… ca și cum n-ați fi nimic.
Am pornit boxa. Vocea lui a umplut încăperea — sarcasm, reproșuri, dispreț. Exact cum îl auzisem eu.
S-a lăsat o liniște apăsătoare. Nimeni nu se aștepta. El s-a făcut alb la față, a încercat să scoată boxa din priză, dar deja împărțisem stickuri USB tuturor — cu toate înregistrările. Le-am spus că sunt „cadouri”.
— Nu vreau scandal, am zis. — Vreau doar ca voi toți să știți adevărul. V-am spus de atâtea ori, dar n-ați crezut.
Sora lui s-a înroșit. Mama lui s-a întors cu spatele. Tatăl s-a ridicat și a ieșit pe balcon. El a rămas singur, în mijlocul mesei.
— Și ce-ai rezolvat cu asta? — a murmurat el, cu vocea tremurândă.
I-am răspuns calm:
— Liniștea. Și, în sfârșit… respectul.