…ascundea acea pernă. Printre bucățile de vată gălbuie, am simțit colțul aspru al unei hârtii îndoite. Am scos-o încet, cu inima bătând nebunește. Era un plic vechi, galbenit de timp, lipit cu scotch pe jumătate dezlipit. Pe el era scris, cu scrisul mamei mele, două cuvinte: „Pentru tine”.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am deschis plicul și am găsit câteva bancnote vechi, puse cu grijă, alături de o scrisoare. Am recunoscut imediat mirosul de hârtie amestecat cu parfum de busuioc, pe care mama îl punea mereu în dulapurile cu haine.
„Fata mea dragă, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că perna ta s-a rupt și ți-ai amintit să te uiți înăuntru. Am pus aici câțiva bani strânși din munca mea, nu mulți, dar cu sufletul. Am vrut să ai mereu o siguranță, o plasă în caz că viața te va încerca. Știu că ești puternică, dar uneori chiar și cei puternici au nevoie de sprijin. Amintește-ți că oriunde vei fi, eu sunt cu tine, în gând și în rugăciune.”
Am izbucnit în plâns, strângând scrisoarea la piept. Mama mea, care murise cu câțiva ani în urmă, îmi lăsase un dar ascuns, pe care îl descopeream exact în momentul în care simțeam că mă prăbușesc.
M-am uitat din nou la bani. Nu era o sumă mare, dar simbolul lor era uriaș. Erau semnul că nu eram singură, că dragostea unei mame trece dincolo de timp și chiar și dincolo de moarte.
În acea noapte, am adormit cu perna în brațe, simțind căldura ei ca atunci când eram copil și adormeam în odaia mică din casa părintească, cu miros de lemn ars în sobă și sunetul greierilor din grădină.
A doua zi, m-am trezit alt om. Durerea divorțului încă era acolo, dar nu mai era atât de apăsătoare. Am ieșit în fața blocului, cu perna strânsă la piept, și am simțit pentru prima dată libertatea. O libertate grea, dar plină de speranță.
Mi-am făcut o cafea și am început să mă gândesc la viitor. În satul bunicilor mei, femeile treceau prin multe, dar niciuna nu rămânea înfrântă. „Viața îți dă cât poți duce”, îmi spunea bunica. „Dar și tu trebuie să-i arăți că nu te lași călcată în picioare.”
Am hotărât atunci că nu voi lăsa acel divorț să fie sfârșitul meu, ci începutul. Am început să caut un loc de muncă mai bun, să învăț lucruri noi, să-mi fac prieteni adevărați. Nu mai trăiam în așteptarea unei uși care se deschide și a unei voci seci care să-mi spună că „a mâncat deja”. Trăiam pentru mine.
Și am simțit cum, treptat, rana din suflet se închide. În serile liniștite, aprindeam o lumânare și citeam din scrisoarea mamei mele, ca și cum ar fi fost acolo, lângă mine, să mă țină de mână.
Anii au trecut, iar perna aceea a rămas cu mine. Nu am aruncat-o niciodată, chiar dacă s-a subțiat și s-a destrămat și mai tare. Pentru mine, nu era o bucată de vată și pânză, ci dovada că dragostea adevărată nu dispare.
Și acum, când povestesc despre acel moment, oamenii mă întreabă: „Ce ai simțit când ai găsit scrisoarea?” Le spun mereu același lucru: a fost ca și cum o ușă grea s-a deschis și am lăsat lumina să intre.
Căsnicia mea s-a terminat cu indiferență, dar viața mea a continuat cu dragoste – dragostea mamei, dragostea de sine și, în timp, dragostea pe care am regăsit-o într-un om care știa să prețuiască și un simplu zâmbet.
Pentru că, uneori, cele mai mari comori nu se ascund în case mari sau în averi uriașe, ci în lucrurile simple, într-o pernă veche, într-o scrisoare uitată, într-o amintire care nu moare niciodată.