Mă numesc Andreea și am 25 de ani. Până de curând, nu credeam că voi fi nevoită să iau atitudine într-un mod atât de radical. Dar când cineva o lovește — chiar și simbolic — pe persoana pe care o iubești cel mai mult pe lume, nu poți să rămâi pasiv. Povestea asta nu e doar despre o femeie arogantă care a mers prea departe, ci despre o lecție pe care n-o va uita niciodată.
Mama mea, Lidia, este genul de femeie care îți încălzește sufletul doar cu un zâmbet. O femeie puternică, empatică, mereu cu o vorbă bună, chiar și pentru cei care n-o meritau. Ani întregi a muncit într-un birou elegant, dar totul s-a schimbat când a fost diagnosticată cu cancer. A urmat un tratament dur, care i-a slăbit trupul, dar nu și voința. Acum, că era în remisie, a vrut să se simtă din nou utilă, așa că s-a angajat ca ospătăriță la o cafenea din cartier.
Nu s-a plâns niciodată. Nici când i se umflau picioarele de oboseală, nici când primea bacșișuri mizerabile. Tot ce voia era să se simtă din nou parte din lume, să contribuie. Dar într-o zi, tot optimismul ei s-a ciocnit de cineva pe cât de elegantă pe dinafară, pe atât de toxică în interior: Laura.
Laura era o clientă obișnuită, cu aer de regină. Venea zilnic, comandând aceleași lucruri, dar niciodată fără să arunce câteva replici umilitoare. O trata pe mama ca pe un obiect decorativ, nu ca pe un om. „Mi-a căzut șervețelul. Ești liberă să-mi aduci altul, nu-i așa?” spunea cu un zâmbet fals, de gheață.
Când am fost martoră, am simțit cum îmi fierbe sângele. Dar mama doar zâmbea calm și îi răspundea: „Desigur, doamnă. Vă aduc imediat.” Nu voia să provoace scandal. Dar eu vedeam cât de tare o loveau cuvintele acelea.
Într-o altă zi, Laura a început să se ia de florile de pe masă: „Se ofilesc ca moralul angajaților tăi, se pare.” Iar când a ridicat vocea ca să se plângă că patiseria e rece, deși tocmai fusese scoasă din cuptor, mama și-a cerut scuze de parcă ar fi făcut o crimă.
Și totuși, cea mai josnică scenă a fost când Laura a aruncat cu cafea pe uniforma mamei mele, țipând că era prea rece. Mama a venit acasă plângând. Atunci am aflat și adevărul: Laura fusese colega ei de liceu. O fată răsfățată, geloasă pe faptul că tata o alesese pe mama în locul ei. Iar acum, după ani, încă purta ranchiună.
„Nu-ți face griji, mami. Mă ocup eu,” i-am spus.
Și așa am făcut.
Am căutat-o pe Laura pe rețelele sociale. Ușor de găsit: o viață expusă în poze perfecte, filtre, haine scumpe și titluri pretențioase. Am creat un cont fals, sub numele unei influencerițe fictive, „Irina B.”, expertă în frumusețe și evenimente de lux. Contul părea real — zeci de urmăritori cumpărați, interacțiuni, poze cu parfumuri fine și produse exclusive.
Apoi am început să o „curtez”. Complimente subtile, comentarii admirative, câteva mesaje directe. Într-o săptămână, Laura era deja convinsă că are o admiratoare în cercuri exclusiviste. I-am oferit un „bilet VIP” la un eveniment fictiv organizat la Grand Hotel. Am menționat un cod vestimentar foarte strict și că este o ocazie unică de networking.
„Abia aștept!” a răspuns ea. „Am rochia perfectă deja pregătită!”
Ziua cu pricina a venit. Laura s-a prezentat la hotel cu o rochie sclipitoare, machiaj profesional și o atitudine de divă. Dar surpriza a fost totală. La recepție, i s-a spus că rezervarea ei — pentru un tratament la spa, real de altfel — fusese anulată cu o zi înainte. În numele ei.
„Dar nu eu am anulat nimic!” a țipat ea, iritată.
„Ne pare rău, doamnă, dar ați fost taxată deja pentru anulare și spa-ul este complet rezervat astăzi,” i-a spus managerul, pe un ton calm dar ferm.
S-a făcut roșie ca focul, apoi albă ca varul. Trecătorii o priveau curioși, iar ea încerca disperată să-și mențină aerul de superioritate. Dar căderea nu se încheiase.
În aceeași zi, la adresa ei a ajuns un pachet aparent exclusivist: „Kit de lux oferit la evenimentul de frumusețe”. Înăuntru: produse contrafăcute, creme de duzină, și un tub de gel sclipicios care, la deschidere, s-a împrăștiat pe haine și mobilă. Totul bine ambalat, ca să pară scump. Dar nimic nu putea ascunde ridicolul.
A doua zi, toate postările ei pe Instagram au fost șterse. Timp de o săptămână, n-a mai trecut prin cafenea. Iar când a făcut-o, am fost și eu acolo.
M-am apropiat calm și i-am spus, cu voce tare, cât să audă toți clienții:
„Laura, mama mea nu e menajera nimănui. A fost colegă cu tine, ți-a fost superioară în multe privințe și, spre deosebire de tine, a învățat să trăiască cu demnitate. Poate că n-ai învățat nimic în tot acest timp, dar acum știi cum e să fii tratată cu dispreț. Și nu e plăcut, nu-i așa?”
A înlemnit. A strâns buzele, s-a ridicat și a plecat fără să scoată un cuvânt.
Când mama a aflat ce am făcut, a oftat adânc. „Andreea… măcar spune-mi că nu i-ai făcut ceva ilegal.”
„Nu, mami. Doar puțină corecție socială cu sclipici.”
A râs. Un râs sincer, cald, pe care nu-l mai auzisem de mult.
—
Uneori, cei care îți fac rău nu se opresc decât atunci când simt pe pielea lor ce-au provocat. Iar când e vorba de mama… unele lecții trebuie date cu toată strălucirea din lume.