Soarele amiezii se filtra prin vitraliile uriașe ale catedralei, pictând podeaua de marmură într-un joc de culori aproape ireal. Atmosfera era solemnă, dar încărcată de emoție, așa cum doar o nuntă reușește să adune. Băncile erau pline de rude, prieteni și cunoștințe care așteptau momentul culminant cu sufletul la gură. Florile proaspete – trandafiri albi, crini și bujori – împrăștiau un parfum dulce, iar murmurul șoptit al invitaților se ridica ca un zumzet ușor.
La altar, Thomas își ștergea palmele umede pe lateralul pantalonilor și încerca să-și liniștească inima, care bătea nebunește. Aștepta de luni bune clipa în care Emilia, femeia pe care o iubea cu disperare, avea să-i devină soție. Își aranja nervos cravata, încercând să pară stăpân pe sine, dar cei din primele rânduri îi observau privirea tulburată și respirația accelerată.
Când organistul a început primele acorduri ale marșului nupțial, întreaga catedrală a amuțit. Capetele s-au întors către intrare, iar Emilia și-a făcut apariția, însoțită de tatăl ei. Rochia de un alb-ivoriu, bogată în volane de tul, părea desprinsă dintr-o poveste, iar voalul lung îi strălucea în lumina filtrată de vitralii. Tatăl o ținea cu grijă de braț, iar lacrimile de mândrie îi trădau emoția.
Pentru Thomas, timpul părea că se oprise. Îi vedea chipul radios, zâmbetul plin de promisiune, iar ochii lui se umezeau în timp ce o privea apropiindu-se. Totuși, ceva ciudat i-a atras atenția: în timp ce Emilia pășea, partea inferioară a rochiei părea să se miște ușor, într-un mod neașteptat.
La început, Thomas a crezut că e doar un joc al luminii pe țesătură. Dar, după câțiva pași, mișcarea s-a repetat, ca o unduire discretă. Oaspeții din primele rânduri s-au aplecat instinctiv, încercând să înțeleagă ce se petrece. Murmure de nedumerire s-au răspândit prin sală, ca un val tăcut. Emilia continua să zâmbească, aparent nepăsătoare, cu ochii fixați asupra mirelui ei, dar tensiunea începuse deja să plutească în aer.
Deodată, un mic foșnet s-a auzit de sub faldurile rochiei, asemenea frunzelor atinse de vânt. Cineva a scos un scurt țipăt de surpriză, iar Thomas a încremenit. Fața i s-a albit, întrebările îi năvăleau în minte: Ce se întâmplă? Este totul în regulă?
Emilia s-a oprit, simțind că sala devenise brusc un amfiteatru de priviri curioase. Tatăl ei i-a șoptit să meargă mai departe, dar ea a rămas pe loc, cu un zâmbet misterios pe buze. Thomas, incapabil să mai suporte suspansul, a spus cu voce tremurată:
— Emilia! Ce se întâmplă?
Atunci, mireasa a ridicat ușor tivul rochiei. Un oftat colectiv s-a auzit dinspre invitați, urmat imediat de un val de râsete și exclamații. Din straturile de tul a ieșit capul micuț al unei pisicuțe tigrate, cu blănița portocaliu-alb și ochii mari, verzi. A scos un mieunat firav, iar imaginea a fost atât de neașteptată, încât solemnitatea momentului s-a transformat într-o explozie de veselie.
— V-am spus eu că e năzdrăvană! a râs Emilia, încercând să-și tempereze emoția.
Pisicuța era Muffin, un ghem de blană pe care Emilia îl salvase cu câteva luni în urmă dintr-o curte părăsită. O crescuse, o hrănise și o obișnuise să doarmă lângă ea. Nimeni nu se așteptase însă ca micuța să își facă apariția chiar în ziua nunții, ascunsă în faldurile rochiei.
Thomas a respirat adânc, simțind cum întreaga tensiune i se risipește într-o clipă. S-a apropiat, a ridicat pisicuța și a mângâiat-o, în timp ce invitații aplaudau și făceau poze. Emilia a roșit până la urechi, dar zâmbetul ei era mai larg ca niciodată.
Ceremonia s-a reluat, dar atmosfera nu mai era aceeași: devenise mai caldă, mai plină de viață. Jurămintele au fost rostite printre hohote de râs discrete, inelele au fost schimbate în aplauze spontane, iar Muffin s-a cuibărit la pieptul Emiliei, ca și cum ar fi știut că acolo îi era locul.
Pentru toți cei prezenți, acel moment a devenit amintirea cea mai vie a nunții. Nu doar dragostea dintre doi oameni a fost sărbătorită, ci și ideea că familia, oricât de mică sau neobișnuită, înseamnă să fii împreună – chiar și cu o pisicuță poznașă ascunsă sub o rochie de mireasă.