Soarele amiezii scălda parcul într-o lumină caldă, liniștitoare. Râsetele copiilor se amestecau cu ciripitul păsărilor, iar totul părea să curgă firesc, ca o după-amiază de duminică fără griji. Țineam de mână fiica mea, un ghemotoc de energie cu părul despletit și obrajii rumeniți de joacă.
Tocmai ne îndreptam spre leagăne când, dintr-o dată, s-a oprit. Mâna ei mică s-a strâns în jurul piciorului meu, cu o forță neașteptată, iar privirea i s-a lipit de un punct fix din față, lângă stejarul cel mare din colțul parcului.
Am urmat direcția ochilor ei și l-am văzut.
Un bărbat, în picioare, cu spatele drept, dar cu o umbră apăsătoare în jurul lui. Era acolo, lângă copacul nostru preferat, privind către noi. Inima mi-a înghețat. Nu trebuia să fie acolo. Nu după tot ce s-a întâmplat.
Respirația mi s-a tăiat. Tot ce construiam de atâția ani – siguranța, stabilitatea, iluzia unei vieți liniștite – se clătina în fața ochilor mei.
„Mami,” a șoptit fetița mea, arătând cu degetul tremurând spre el. „Ăsta e… tati?”
Cuvintele ei m-au străpuns ca o lovitură pe nepregătite. Nu știam ce să fac. Nu puteam să respir, nu puteam să vorbesc.
El făcuse un pas spre noi. Doar unul, dar parcă timpul s-a oprit. Am văzut mașina parcată vizavi, motorul pornit, iar pe scaunul din dreapta – o femeie care-l urmărea atent.
În piept mi se rostogolea un val de gheață. Nu se schimbase aproape deloc. Doar privirea – era mai obosită, dar tot aceeași. Exact ca în fotografiile decolorate pe care i le arătasem fetiței, atunci când încercam să-i descriu un „tati” care plecase. Un tată inventat, mai bun decât realitatea.
Am vrut să-i spun că nu, că nu e el. Dar gâtul mi-era strâns, vocea lipsea.
A mai făcut un pas. Ochii noștri s-au întâlnit. Într-o clipă scurtă și dureroasă, am văzut acolo un amestec de rușine, regret și tăcere.
„Nu,” am reușit să rostesc în cele din urmă, vocea mea abia o șoaptă. „Nu e tati.”
Fetița mea nu s-a mișcat. Nu mă credea. În ochii ei era o rugăciune mută.
„Mami… seamănă cu bărbatul din poze,” a spus încet.
Pozele. Cele pe care i le arătam rar, în care el zâmbea fals, tăiat din colțuri pentru a părea iubitor. O poveste cusută din neadevăruri, dar menită să-i aline copilăria.
El era acum suficient de aproape încât să-i disting liniile feței. Îmbătrânise, dar mâinile îi tremurau la fel. A deschis gura, dar nu l-am lăsat.
Dinspre mașină, o voce de femeie a străpuns liniștea:
— Daniel! Ce faci?
Tonul era tăios, aspru. El s-a oprit ca lovit. S-a uitat la mine pentru ultima oară. În privirea aceea era… un fel de remușcare? Apoi a întors capul și s-a îndreptat spre mașină, cu pași grei.
Când s-a urcat, femeia a tras ușa brusc, și motorul a turat violent. În câteva secunde, dispăruseră în zare.
M-am prăbușit în genunchi, cu fetița în brațe. I-am strâns corpul mic și cald la piept, încercând să opresc tremurul din mine.
— E bine, am șoptit. „Nu e tati. Doar semăna.”
O minciună, una nouă. Dar era singurul scut pe care-l mai aveam.
Ea nu a spus nimic. M-a ținut strâns.
Am rămas acolo, pe aleea cu praf, cu lumea tăcută în jur. Timpul s-a așezat din nou pe umerii noștri, iar soarele și-a reluat locul în cer. Râsetele copiilor au revenit treptat, ca un fundal pe care-l auzi, dar nu-l simți.
În cele din urmă, m-am ridicat.
— Hai acasă, iubita mea. Facem biscuiții ăia cu ciocolată?
Ea a dat din cap, și-a șters ochii și m-a luat de mână. Ne-am întors spatele trecutului.
Am pășit înspre casă, iar în mintea mea s-a înrădăcinat o promisiune tăcută: o voi proteja cu orice preț. Adevărul nu-i mai era necesar. Iar el… el rămăsese acolo, în umbra stejarului, ca o rană care nu se va închide niciodată.
Dar eu eram aici. Eu eram tot ce avea nevoie.