Cleo era obișnuită cu nopțile lungi și clienții imprevizibili. După doi ani în spatele volanului, nimic nu o mai surprindea: petrecăreți beți, familii agitate, oameni de afaceri obosiți care-și vărsau sufletul pe bancheta din spate. Dar în acea seară de noiembrie, cu ploaia bătând în geamuri și ceața învăluind orașul, urma să trăiască o noapte cu totul ieșită din comun.
Farurile taxiului galben spintecau bezna străzilor pustii, în timp ce Cleo își masa spatele dureros și ofta. Sarcina era deja în luna a opta, iar fiecare tură de noapte devenea un test de rezistență.
— Mai avem doar câteva ore, puiule, a murmurat ea, mângâindu-și burta. Apoi mergem acasă, la Chester.
Motanul ei portocaliu, singura companie constantă după ce fusese părăsită, o aștepta cu siguranță ghemuit pe pernă, în același loc cald și moale unde dormea mereu. De când soțul ei, Mark, dispăruse din peisaj, Chester devenise familia ei.
Gândurile i-au fugit în urmă cu cinci luni. Atunci, totul părea perfect. Se pregătise să-i dea vestea cea mare lui Mark: cină romantică, lumânări, lasagna preferată și, drept cadou, o pereche minusculă de pantofiori de bebeluș, împachetați cu grijă.
Dar reacția lui a fost un coșmar. A privit pantofii ca pe o bombă cu ceas.
— Nu pot face asta, Cleo.
— Ce tot spui?
— Jessica e însărcinată. Și e al meu. Are deja trei luni.
Jessica, secretara lui. „Doar o prietenă.”
Într-o săptămână, Mark a plecat. În două, a golit contul comun. Iar Cleo, la 32 de ani, muncea dublu ca să se poată descurca singură.
— Tatăl tău ne-a uitat, a șoptit ea către burtica rotunjită. Dar noi ne vom descurca. Îți promit.
În acea noapte, cu picioarele umflate și uniforma care o strângea din toate părțile, Cleo și-a continuat tura. Trecuse puțin de ora 23:40 când l-a zărit: un bărbat singuratic, rătăcind pe marginea drumului, ud până la piele.
Hainele îi atârnau în zdrențe. Un braț îl ținea la piept, iar fața îi era desfigurată de vânătăi. Abia mergea. Privindu-l, Cleo a simțit un fior de teamă, dar și o compasiune puternică. Femeia aceea care ignorase un om fără adăpost cu o seară înainte îi revenea în minte.
Într-o secundă, a tras pe dreapta. A coborât geamul cât să fie în siguranță.
— Ai nevoie de ajutor?
— Doar… trebuie să ajung undeva în siguranță, a spus el, abia ținându-se pe picioare.
Farurile unei mașini se apropiau cu viteză. Fără să stea pe gânduri, Cleo a apăsat butonul de deblocare.
— Urcă! Te duc la spital.
Fără întrebări. Fără ezitări. Tipul s-a aruncat pe bancheta din spate, iar ea a pornit în trombă. În oglindă, farurile unei alte mașini îi urmăreau.
— Ne urmăresc, a șoptit el. Mulțumesc… cei mai mulți ar fi plecat mai departe.
Cleo a virat brusc pe străzi pe care le cunoștea pe de rost. Inima îi bătea cu putere. Nu era doar ea acum — avea și un copil de protejat.
— Cine sunt acești oameni?
— N-am timp să-ți explic. Dacă ne prind…
Când au apărut alte faruri din față, Cleo a luat o decizie nebunească. A virat spre o parcare abandonată și a trecut pe sub o barieră coborâtă pe jumătate. Urmăritorii s-au blocat în spate.
După câteva minute, au ajuns la spital. Tânărul a vrut să spună ceva, dar Cleo l-a întrerupt cu un zâmbet cald.
— Ai încredere în mine? Asta e tot ce contează.
Pe drumul spre casă, Cleo a simțit o liniște ciudată. Nu știa ce salvase în acea noapte, dar ceva în privirea acelui om îi spusese că nu fusese o simplă întâmplare.
Dimineața a fost trezită de un zgomot ciudat. Chester s-a speriat, iar Cleo s-a uitat pe fereastră: un convoi de SUV-uri negre, luxoase, parcase în fața casei sale.
— Doamne! Oare am ajutat un infractor?
Când a deschis ușa, în prag stătea un bărbat îmbrăcat la patru ace, flancat de doi agenți. În mijloc — tânărul rănit de cu o seară înainte, complet transformat.
— Bună dimineața. Eu sunt James, șeful securității familiei Atkinson. Aseară l-ați salvat pe Archie, fiul domnului Atkinson.
Cleo a simțit că i se taie picioarele.
— A fost răpit acum trei zile. Era ținut ostatic. Răscumpărarea era de 50 de milioane.
Archie s-a așezat pe canapeaua ei, zâmbind sincer.
— Dacă nu te opreai… nu știu dacă mai trăiam azi.
Domnul Atkinson i-a întins un cec.
— Nu e o plată, e o recunoștință. O investiție în viitorul vostru. Orice copil merită o mamă care să nu fie nevoită să aleagă între muncă și viață.
Cleo a izbucnit în plâns. Chester s-a urcat în poala lui Archie, torcând mulțumit.
— Mai avem o rugăminte, a spus tânărul. Vrem să conduci programul nostru de siguranță comunitară. Lumea are nevoie de oameni ca tine.
Cleo a luat cardul de vizită, cu mâna tremurândă. Pentru prima dată în ultimele luni, a simțit că are din nou speranță.
A privit spre burtica ei și a zâmbit.
— Ai auzit, micuțule? Se pare că jobul mamei tocmai a devenit mult mai interesant. Și tot ce a trebuit a fost să alegem să fim oameni.