Într-o după-amiază blândă de mai, parcul de pe marginea râului era cufundat într-o lumină caldă, aurie. Aerul mirosea a iarbă proaspăt tunsă și a liliac înflorit. Pe o pătură veche, întinsă sub un arțar bătrân, doi băieți în uniforme școlare, cu tricouri albastre și teneși roși de timp, stăteau întinși, râzând din toată inima. Între ei se zbenguia un câine mare și ciufulit, cu ochi jucăuși și coada în mișcare continuă.
— Privește ce a învățat! râse Ion. Rex, laba!
Câinele ridică imediat o lăbuță și o așeză cu grijă în palma băiatului. Ion izbucni în râs, iar Andrei, amuzat, fu doborât imediat de Rex, care începu să-l lingă cu entuziasm.
— Îl răsfeți prea mult, zise Andrei printre hohote, încercând să scape din ghemul de blană și râsete.
— E cel mai bun prieten al meu. Și cel mai deștept câine din lume! spuse Ion, mângâindu-l cu afecțiune.
Andrei zâmbi, deși în ochii lui trecu o umbră.
— Mi-aș dori și eu un câine… sau măcar un peștișor. Dar mama zice că acum nu ne permitem animale.
— Mă ai pe mine, spuse Ion, punându-i mâna pe umăr. Și pe Rex. Mâine îi aduc niște recompense. I le dai tu.
Soarele cobora încet, lăsând umbre lungi peste iarba înaltă. Ion se ridică și-și scutură genunchii.
— Trebuie să plec. Tata se panichează dacă nu ajung la timp. Ne vedem mâine, da?
Andrei încuviință cu un zâmbet slab. Privi cum cei doi se îndepărtau pe alee, iar în piept i se strângea ceva greu de numit.
Drumul spre casă îl parcurse în tăcere. Blocul scorojit de pe Strada Teiului îl aștepta cu aceleași uși vechi și același miros de umezeală și medicamente. În sufragerie, mama lui, Gabriela, zăcea pe canapea, cu o pătură pe genunchi și o carte în mâini.
— Te-ai întors devreme, spuse ea, obosită dar blândă. Ai avut o zi frumoasă?
— Da. Ion l-a învățat pe Rex să dea laba. A fost tare haios.
Gabriela îi strânse mâna.
— Mă bucur că ai un prieten bun. Și… să nu uiți niciodată că mă ai și pe mine.
În seara aceea, Andrei adormi greu. Gândul la tatăl care plecase fără să privească înapoi, la accidentul care o lăsase pe mama lui cu dureri constante și la faptul că viața lor nu mai fusese niciodată la fel, îl apăsa greu pe suflet.
A doua zi, însă, Ion apăru fără Rex. Avea chipul posomorât, iar glasul îi era moale, ca și cum vorbele ar fi durut.
— A venit Irina. Noua iubită a lui tata, mormăi. S-a mutat la noi.
Andrei înțelese imediat.
— Nu-l suportă pe Rex?
Ion clătină din cap, frustrat.
— Zice că e murdar, că miroase, că trebuie ținut afară. Iar tata… tace. Noaptea, Rex se strecoară în patul meu, ca și cum ar ști că mi-e frică. Dar nu știu cât o să mai poată.
— Nu ești singur, zise Andrei. Sunt aici.
Zilele următoare au trecut fără ca Ion să mai apară. Andrei aștepta zilnic sub arțar, cu o recompensă în buzunar și speranța că-i va vedea silueta apărând pe alee. Dar parcul rămânea tăcut. Fără lătrat. Fără prieteni.
Într-o dimineață, înainte de răsărit, un gând înțepător îl trezi brusc: dacă Irina voia să scape de Rex?
Fără să-și trezească mama, ieși din casă, alergând către malul râului. Se ascunse într-un tufiș, tremurând de frig și neliniște.
O mașină argintie opri în dreptul apei. Din ea coborî o femeie înaltă, cu o eșarfă elegantă la gât și o privire rece ca gheața. Deschise portbagajul și scoase un sac mare de pânză care se zbătea.
Andrei nu mai putea respira. Văzu cum îl ridică și-l aruncă fără ezitare în apă. Un plescăit surd. Sacul începu să se scufunde.
— Hei! strigă el, ieșind din ascunzătoare.
Femeia nici măcar nu se întoarse. Se urcă la volan și demară.
Fără să mai stea pe gânduri, Andrei se descălță și sări în apă. Cu brațele tremurânde și plămânii arși de frig, înotă spre sac. Cu ultimele forțe, îl trase la mal și desfăcu nodul.
Un cap ud, cu urechi ciulite și ochi înspăimântați ieși afară.
— Rex!
Câinele schelălăi, dar era viu. Tremurând de frig și de spaimă, Andrei îl strânse în brațe.
— Te duc acasă. Promit că ești în siguranță.
Gabriela nu se miră. Îi cunoștea privirea fiului — o combinație de disperare și hotărâre. Îi întinse un prosop și îl ajută să-l usuce pe Rex.
— Nu putem să-l păstrăm, nu-i așa? întrebă Andrei, în timp ce stătea învelit, lângă sobă.
Mama zâmbi.
— Cum să nu-l păstrăm? Bine-ai venit acasă, Rex.
De atunci, casa lor a fost mai vie. Gabriela prindea putere, sprijinită de un optimism nou. Andrei mergea la școală cu încredere, iar Rex îl însoțea zilnic, mândru. Fiecare clipă era altfel.
Într-o zi, ușa se deschise. Ion. Ochii roșii. Chipul speriat.
— L-ai văzut pe Rex? Irina mi-a zis că l-a dus la adăpost… dar am visat că e la tine.
Câinele, auzindu-i vocea, sări ca o furtună și îl doborî cu dragoste.
Ion plângea.
— Credeam că l-am pierdut…
Gabriela apăru din bucătărie.
— Nu l-ai pierdut. Pentru că fiul meu n-a lăsat să se întâmple asta.
— Irina a plecat, spuse Ion, rușinat. A zis că Rex e problema mea. Și… că nici eu n-am ce căuta acolo.
Gabriela întinse brațele.
— Atunci locul tău e aici. Cu noi.
Anii au trecut tăcuți. Gabriela și-a deschis un atelier online de papetărie. Andrei a devenit un adolescent matur, încrezător. Ion i-a fost alături ca un frate. Iar Rex, deși cu lăbuțele tremurânde, era mereu acolo, dând din coadă la fiecare nou început.
Ziua aceea de la râu n-au mai discutat-o. Dar n-au uitat-o niciodată. A fost momentul în care o alegere le-a schimbat tuturor viața.
Pentru că uneori, salvând pe altcineva, ne salvăm pe noi înșine.