În seara aceea liniștită, când tot ce voiam era să-mi închei ziua împăturind câteva rufe, ceva total neașteptat s-a petrecut. Tocmai începusem să strâng hainele uscate, când din sufragerie s-a auzit vocea speriată a fiicei mele, Lili:
— Mamă! Are din nou unul în gură!
— Cine? — am întrebat, confuză.
— Marsa! Iar a adus un pui! Altul!
Am fugit la fereastră și nu mi-am crezut ochilor. Pisica noastră tărcată mergea calmă prin curte, ținând cu grijă în dinți un ghemuleț minuscul, negru. Dar acel ghemuleț nu era o pisicuță, cum aș fi bănuit… ci un cățeluș nou-născut. Al cincilea, de fapt.
În sufragerie, într-un coș de nuiele, zăceau deja patru cățeluși – minusculi, cu ochii închiși, tremurând și ghemuindu-se unii în alții. Marsa a intrat cu al cincilea, l-a așezat cu grijă lângă ceilalți, l-a lins matern, apoi s-a culcat în jurul lor, ca și cum i-ar fi apărat cu toată ființa ei.
Eram înmărmurită. Marsa nu avea pui. Nici nu ieșise din curte mai mult de câteva minute în acea zi. Cum era posibil? Și de ce aducea căței, nu pisoi?
Trecuseră doar câteva ore, iar noi încă încercam să înțelegem ce se întâmplă, când cineva a bătut tare la ușă. Atât de tare încât geamul s-a zguduit. Lili m-a prins instinctiv de mână.
Deschid și mă trezesc față în față cu un polițist și vecina noastră, doamna Miller. Ea e genul de persoană care vede și aude tot ce mișcă în cartier. Doar că acum, fața ei era serioasă, iar privirea – tulburată.
— Aveți o pisică? — a întrebat direct polițistul, fără să-și bată capul cu politețuri.
— Da… De ce? — am întrebat, simțind un nod în stomac.
— Mai bine luați un loc, doamnă — a spus el, iar tonul lui m-a făcut să îngheț pe loc.
M-am așezat pe marginea canapelei, tremurând ușor, cu Lili lipită de mine. Marsa, ca și cum ar fi simțit că e vorba despre ea, a ieșit din bucătărie și s-a așezat chiar în fața polițistului. Îl privea calm, cu ochii ei verzi, pătrunzători.
— În această dimineață — a început el — în curtea alăturată a fost descoperit un cuib gol. Cinci pui de câine au dispărut.
— Și… ce legătură are asta cu noi? — am întrebat, cu vocea tremurândă.
Vecina a intervenit, cu o voce neașteptat de blândă:
— Mama lor a murit azi-dimineață. Era o cățelușă fără stăpân pe care o hrăneam. Puii au rămas singuri… iar câteva ore mai târziu, am văzut pisica dumneavoastră luându-i, unul câte unul.
Am întors privirea spre Marsa, care stătea liniștită lângă coșul cu cățeluși, torcând ușor și protejându-i cu lăbuțele ei delicate. Nici măcar nu părea tulburată de musafiri.
— Nu vrem să facem vreo plângere, stați liniștită — a intervenit polițistul. — Doamna Miller era doar îngrijorată, credea că i-au fost furați. Dar se pare că… Marsa i-a adoptat.
— Adică… chiar i-a luat pentru a-i îngriji? — am întrebat, uluită.
— Se pare că da — a spus vecina, privind în tăcere coșul. — Nu știu cum a făcut, dar i-a salvat. Ar fi murit de frig și foame. Nici n-am observat că dispăruseră, până când nu i-am văzut în brațele pisicii dumneavoastră.
Am rămas fără cuvinte. Pisica mea, care nu fusese niciodată mamă, simțise instinctiv suferința acelor pui și făcuse ceea ce era corect: îi salvase. Îi adusese într-un loc cald, îi hrănea cu dragoste și îi ocrotea de parcă i-ar fi fost propriii ei copii.
— Lăsați-i aici — a spus, într-un final, vecina. — Cred că e cel mai bine. Oricum nu știam ce să fac cu ei…
Polițistul a încuviințat, apoi a plecat, nu înainte de a arunca o privire curioasă spre Marsa, care continua să toarcă în timp ce cățelușii dormeau liniștiți în coș.
A fost, poate, una dintre cele mai emoționante lecții de viață pe care le-am primit vreodată. Că uneori, dragostea maternă nu are specie. Și că sufletul unei pisici poate adăposti miracole mai mari decât am putea crede vreodată.