Kyle Dinescu a muncit un an întreg pe un șantier petrolier izolat din Alaska. A fost greu, frig, și departe de tot ce iubea, dar în sfârșit se întorcea acasă la soția lui, Alina. Se cunoscuseră încă din liceu, și Kyle nu regretase nicio clipă că s-a căsătorit cu ea la doar nouăsprezece ani.
Poate părea demodat, dar Kyle era mândru că Alina fusese singura femeie cu care împărțise totul, și nu doar în sens fizic. Nu-i lipsise nimic niciodată, nu avusese nevoie de altcineva. Gândul că Alina l-ar putea bănui vreodată de infidelitate i se părea absurd.
Când avionul a aterizat, a coborât cu nerăbdare, căutând în mulțime chipul Alinei. Dar ea nu era acolo. A presupus că fusese reținută la muncă. I-a trimis un mesaj: „Sunt pe drum spre casă”, dar n-a primit niciun răspuns. A luat un Uber și într-o oră era în fața ușii.
Lumina era aprinsă în sufragerie, dar casa părea pustie. A pășit spre bucătărie… și acolo a rămas împietrit.
Pe masă era un coș pentru bebeluși. Se vedea o mână mică mișcându-se. Kyle a făcut un pas. Copilul din coș îl privea curios. El, la rândul lui, era la fel de șocat.
A observat două foi pe masă. Una scrisă cu un scris necunoscut, alta în caligrafia familiară a Alinei.
Scrisoarea anonimă spunea scurt: „Te-ai distrat destul, acum asumă-ți copilul!”
Mesajul Alinei era dureros:
„Kyle, ieri am găsit copilul acesta pe pragul casei. Biletul era atașat. Mereu am bănuit că m-ai înșelat în deplasări, dar nu ți-am reproșat – nici eu nu am fost sfântă în lipsa ta. Dar să-mi lași copilul alteia e prea mult. Am depus actele de divorț. Nu vreau să te mai văd niciodată.
P.S.: Am plecat doar după ce te-am văzut intrând în cartier. Bucură-te de copil și de viață. Eu o să mă bucur de a mea.”
Kyle s-a prăbușit pe un scaun, cu capul în mâini. Nu putea să creadă ce se întâmpla. Copilul nu era al lui. Nu o înșelase niciodată pe Alina. Niciodată!
Un gângurit l-a trezit din gânduri. Copilul îl privea și îi întindea mânuța. Kyle a întins degetul și micuțul l-a prins cu putere.
— Ei bine, micuțo, se pare că suntem doar noi doi. Și n-am idee ce să fac cu tine…
A urmat un plânset și un miros suspect. A găsit un rucsac pe jos, lângă masă — în el erau câteva scutece și lucruri despre care Kyle habar n-avea la ce folosesc. A deschis telefonul și a căutat pe YouTube cum se schimbă un scutec.
După un prim eșec total și o luptă cu niște călcâie murdare, a reușit să o curețe pe fetiță. Da, era fetiță! Și el, un bărbat pierdut, se trezea tată fără voie.
— Nu știu ce să-ți spun despre băieți, dar te învăț să mergi pe bicicletă. Asta știu sigur.
În acel moment, Kyle a știut că o va păstra.
I-a ales un nume: Lily. A înregistrat-o ca fiind fiica lui. A învățat să-i pregătească laptele, s-o adoarmă, s-o liniștească. Și-a luat liber de la muncă și a devenit tată cu normă întreagă.
Anii au trecut. Lily a crescut. A început grădinița. Avea crize, râdea, plângea, învăța cuvinte noi. Pentru Kyle, ziua în care o găsise devenise ziua ei de naștere.
Dar în ziua când Lily a împlinit doi ani, o femeie a apărut la ușă.
— Am venit după copilul meu, a zis ea cu nonșalanță.
Kyle a privit-o cu uimire. Blondă, înaltă, slabă și cu niște implanturi evidente. Părea o caricatură.
— Cine ești?
— Sunt mama! Am lăsat-o aici acum doi ani. Eram puțin… confuză. Mă drogam. Burt, iubitul meu, locuiește după colț. A fost o încurcătură. Dar acum mi-o vreau înapoi.
— N-ai niciun drept, a spus Kyle. Ai abandonat-o.
— O să vezi tu. Burt a semnat cu o echipă mare. Are milioane. Și Lily e biletul meu spre acei bani!
Kyle a dat-o afară, dar nu a durat mult până să fie chemat la tribunal. A fost hărțuit de Serviciile Sociale, verificat, interogat. Femeia, pe nume Cherish, contesta adopția. Voia bani. Nu copilul.
În sala de judecată, Kyle a fost calm. A lăsat-o pe Lily cu un asistent social și a ascultat cum Cherish plângea și regreta.
— Sunt mama! Nimeni nu poate nega asta!
Judecătorul s-a uitat la Burt, prezent și el.
— Sunteți tatăl copilului?
— Probabil… cred că da…
— Sunteți pregătit să aveți grijă de ea?
Cherish a sărit:
— Da! Tocmai a semnat pe trei milioane de dolari! O să avem tot ce ne trebuie!
Judecătorul a ridicat sprânceana.
— Adevărul, în sfârșit! Spuneți-mi, domnișoară Vegas, ce nume i-ați dat fetiței?
— Numele lui Burt, bineînțeles! Pentru pensie!
Kyle s-a ridicat în picioare.
— Onorată instanță, o cheamă Lily. Are numele meu. De doi ani e fiica mea și așa va rămâne. Niciodată nu am întrebat de unde a venit. Am întrebat doar ce are nevoie. Și i-am oferit totul.
Lily l-a zărit. S-a ridicat brusc, și-a întins brațele și a strigat:
— TATI!
Judecătorul a zâmbit.
— Se pare că principalul martor a decis deja. Custodia și adopția rămân în favoarea lui Kyle Dinescu.
În acea seară, Kyle și Lily au alergat prin grădină, prinzând licurici.
— Stele! a strigat Lily râzând.
Dar pentru Kyle, cea mai luminoasă stea era chiar ea.
Morala acestei povești?
Un părinte adevărat nu este cel care dă naștere unui copil, ci cel care îl iubește, îl crește și îl protejează. Kyle a demonstrat că dragostea sinceră nu are nevoie de ADN.