Și acel motiv s-a văzut chiar în clipa în care motorul turat al mașinii a răsunat în fața sălii de nuntă. Invitații s-au oprit din dans și din conversații, întorcându-se mirați spre geamuri. Mașina albă, lucioasă, a intrat direct în curte, cu farurile aprinse ca două săbii de lumină.
Din ea a coborât ea. Nu mai era femeia plânsă, cu ochii roșii și umerii gârboviți. Purta o rochie simplă, dar elegantă, albă ca spuma laptelui, iar părul ei era prins într-un coc demn, cu câteva șuvițe rebele lăsate să-i mângâie obrajii. Pășea sigură, cu tocurile răsunând pe marmura rece, iar în privirea ei nu mai era supunere, ci o forță de care nimeni nu o crezuse capabilă.
Mirele a încremenit. Paharul cu șampanie i-a căzut din mână și s-a spart în sute de cioburi, semănând cu viața lui, pe cale să se facă țăndări. Amanta, cu zâmbetul fals înghețat pe buze, a prins mâna lui tremurândă, dar el a smuls-o imediat, incapabil să-și stăpânească teama.
— Dragii mei, a rostit femeia cu o voce limpede, dar rece, astăzi am venit să vă ofer un cadou.
Și a ridicat o cutie neagră, elegantă. Toți au înțepenit, neștiind ce ascunde. Câteva femei s-au tras în spate, unii bărbați au privit spre ieșire. Doar ea, calmă, a deschis capacul.
Înăuntru erau zeci de fotografii. Poze cu mirele și amanta lui, surprinși în ipostaze intime, în restaurante, în camere de hotel, în mașina pe care el o cumpărase pe ascuns. Întregul adevăr pe care societatea nu-l cunoștea.
Un murmur a trecut prin mulțime. Nașii și nuntașii importanți s-au ridicat în picioare, rușinați că fuseseră martori la o farsă atât de murdară. Un unchi mai în vârstă, ridicând sprâncenele, a mormăit:
— Așa ceva nici la telenovele nu vezi…
Mireasa amantă a izbucnit în plâns și și-a smuls voalul de pe cap. El, mirele, s-a prăbușit pe scaun, cu mâinile pe față.
Dar femeia, soția adevărată, nu și-a încheiat încă socotelile.
— Tot ce am vândut, tot ce am pierdut, m-a costat mai puțin decât viața pe care mi-ai furat-o. Nu am venit să cer nimic înapoi. Am venit să-ți arăt că nu mai ai putere asupra mea.
Și atunci, cu gest calm, a aruncat cutia cu poze pe masă, iar invitații s-au repezit să privească. Fiecare imagine era o mărturie a trădării lui.
În acea clipă, ea s-a întors și a plecat spre supermașina ei, lăsând în urmă sala cufundată în haos. Oamenii vorbeau, strigau, comentau, iar muzica se oprise de mult.
Pe treptele sălii, ea a inspirat adânc. Aerul rece al serii i-a pătruns în piept ca o eliberare. Știa că nu se mai întoarce la trecut. Pentru ea, adevărata nuntă începea acum: o nuntă cu propria libertate, cu viața pe care și-o va construi de la zero, fără să mai fie umbra nimănui.
Și-a urcat în mașină, a pornit motorul și, înainte să plece, a zâmbit amar, gândindu-se la vorba bătrânească pe care o auzise de la bunica ei:
„Trădarea se plătește, dar demnitatea nu se vinde.”
Iar în acea noapte, demnitatea ei a strălucit mai puternic decât toate luminile aurii din sala de nuntă.