Nu credeam că un simplu mesaj de la tata îmi va da lumea peste cap. Dar iată-mă, cu ochii în telefon și cu lacrimile la colțul pleoapelor, întrebându-mă cum am ajuns aici.
Mă numesc Bianca, am 19 ani și sunt studentă. Tocmai am terminat primul an de facultate și, până de curând, obișnuiam să merg acasă ori de câte ori aveam o pauză. Acolo locuiau tata, fratele meu și… soția lui.
Fratele meu, Darius, are șapte ani. E pasionat de spațiu, visează la Marte, știe mai multe despre Saturn decât majoritatea adulților. Pentru el, nu sunt sora vitregă, ci doar sora lui. Iar pentru mine… e lumină. E acel „îți mulțumesc” sincer dintr-o lume care rareori îți mulțumește.
Am fost acolo la toate aniversările lui, la grădiniță, la meciurile alea haotice în care alerga cu mingea în sens invers. La fiecare zi în care voia să-mi arate cum a desenat o navă spațială cu lipici sclipitor.
Dar apoi tata s-a căsătorit cu Andreea.
Are 30 de ani. E elegantă, aranjată, rece. Nu mi-a zis niciodată ceva urât în față, dar mereu mi-a transmis că sunt… în plus. O rămășiță. O piesă din alt puzzle.
Săptămâna trecută, am vrut să-l surprind pe Darius la ziua lui. M-am gândit că aș putea să aduc niște prăjituri, să-l ajut cu decorurile cu tematică spațială. L-am întrebat pe tata, printr-un mesaj simplu: „La ce oră e petrecerea?”
Răspunsul? O lovitură în stomac:
„Bia, Andreea crede că e mai bine să nu vii anul acesta. Simte că atragi atenția de la Darius. Te rog, respectă-i decizia.”
Am rămas cu ecranul aprins în față, citind și recitind.
L-am sunat imediat. Îmi tremura vocea:
— Tata, e o glumă? Ce mesaj e ăsta?
A oftat. Prelung. Îl știam pe tonul ăla de resemnare.
— Nu e decizia mea. Andreea crede că e mai bine așa. Să fie doar familia…
— Dar… eu SUNT familia, am spus încet. Sunt sora lui.
— Știu… dar hai să evităm tensiunile. Te rog, nu complica lucrurile…
Și a închis.
Am plâns. Nu puțin. Nu tăcut. Ci genul acela de plâns sacadat, în baie, cu ușa încuiată, ca să nu mă audă colega de cameră.
Ziua petrecerii, m-am trezit fără chef de nimic. Cadoul pentru Darius stătea pe birou. Era acel set Lego cu rachete despre care îmi vorbise de atâtea ori. Îl învelisem în hârtie albastră, cu steluțe argintii desenate manual. Alăturasem și o felicitare cu noi doi pe Lună, ținându-ne de mână în costume spațiale.
Tot ce puteam face era să-mi imaginez cum se uită în jur și întreabă:
— Unde e Bia?
Și Andreea răspunzând sec:
— E ocupată.
Pe la prânz, când petrecerea ar fi trebuit să fie în toi, am stat în pat, în pijamale, derulând TikTok-uri fără să le văd. Totul era gol.
Apoi, am auzit un claxon puternic în fața blocului.
M-am uitat pe fereastră.
Era bunicul meu. Tatăl tatălui meu. În picioare, lângă vechea lui Dacie papuc, cu brațele încrucișate și o expresie care nu accepta refuzuri.
Am coborât, uimită:
— Bunicule?
— Ia cadoul lui Darius. Acum.
— Dar… ce faci aici?
— Știu tot. Tata’tu și-a pierdut coloana vertebrală. Dar tu ești sora lui Darius. Iar azi mergem la ziua lui. Pune-ți adidașii.
— Dar… Andreea a zis…
— Și? Nu-mi pasă ce-a zis ea. Nu decide ea cine e sau nu familie. Nu cât sunt eu în viață.
— Dar dacă face scandal?
— Atunci o lăsăm. Și, oricum, am un plan.
— Ce plan?
— O să vezi.
M-am urcat în Dacie cu setul Lego în brațe și emoția în stomac. Bunicul nu spunea nimic. Doar conducea, calm și hotărât, ca și cum mergeam la război.
Când am ajuns pe strada tatei, mi s-au înmuiat genunchii. Mașini peste tot. Baloane colorate. Zgomot de copii și muzică din curte. Un decor perfect. Parcă rupt dintr-o revistă.
— Ești gata? — m-a întrebat bunicul.
— Nu știu…
— Dacă o ia razna, facem mai multă zarvă. Hai. Să le arătăm cine e cu adevărat familia.
A deschis ușa fără să bată. Eu l-am urmat, cu inima bubuind și cadoul strâns la piept.
Tăcere.
Toată lumea s-a întors spre noi. Adulți uimiți. Andreea — în mijlocul scenei — cu o rochie albă, prea elegantă pentru o curte cu copii. Ne-a văzut. A încremenit.
— Ce caută EA aici?
Bunicul a pășit în față:
— A venit pentru fratele ei. Nu poți schimba asta. Nici măcar tu.
— Nu e decizia ta, Mihai!
— Nu, dar nici a ta să o scoți din viața lui Darius.
În acel moment, o voce cristalină a țipat:
— Biaaaa!!!
Darius a apărut din bucătărie, alergând cât îl țineau picioarele și m-a luat în brațe cu toată forța. M-a prins cu atâta iubire încât m-au lăsat genunchii.
— Credeam că nu vii!
— N-aș lipsi niciodată, piticule. Niciodată.
— E pentru mine? — a întrebat când a văzut cadoul.
— Da. Deschide-l.
A sfâșiat hârtia, a scos cutia și a țipat:
— Lego cu RACHETE! E SETUL DIN SPAȚIU!!! Tu chiar îți amintești TOT!
S-a întors spre ceilalți copii și a strigat:
— Sora mea mi-a adus cel mai tare cadou din lume!!!
M-am uitat spre Andreea. Maxilar încleștat. Furia ei se simțea până în vârful baloanelor.
S-a apropiat:
— Ți-am spus clar că nu ești binevenită aici. Nu ai niciun drept…
— Nu. TU n-ai niciun drept, — a intervenit bunicul, așezându-se între noi. — Fata asta l-a crescut pe Darius când tu nici nu știai unde e strada asta. N-o să-l faci să creadă că e singur.
Tata a apărut din lateral. Se vedea că ar fi preferat să se evapore. Andreea l-a luat imediat la rost:
— Ai de gând să lași asta să se întâmple? Chiar la ziua fiului tău?
M-am uitat la el. A ridicat privirea spre mine. Apoi a oftat.
— E și fiica mea. Și ea aparține aici.
Ryan m-a tras de mână și mi-a șoptit:
— De ce a zis mami că nu ești familie?
L-am strâns și am tăcut. Ce puteam spune?
Andreea părea gata să explodeze, dar bunicul a scos telefonul:
— Am capturi de ecran, știi? Cu postările tale de pe Facebook. Cele cu „protejați-vă familia de influențe străine”.
Andreea s-a făcut palidă.
— Vrei să le citesc? Sau să le arăt direct lui Darius când va fi mare?
A fost liniște. Toată curtea tăcea.
În cele din urmă, Andreea s-a întors și a plecat. Nu s-a mai întors nici măcar la tort.
Restul petrecerii a fost perfect. Darius nu s-a mai dezlipit de mine. Bunicul era regele grătarului. Eu… eram din nou acolo. În locul unde aparțineam.
Când a venit vremea tortului, Darius a strigat:
— Bia, vino lângă mine!
Și am mers. A suflat în lumânări și mi-a șoptit:
— Aș vrea să stai aici tot timpul.
Aproape că am plâns. Dar am zâmbit larg și am rămas.
După ce toată lumea a plecat, tata s-a apropiat.
— Îmi pare rău, Bia.
— Pentru ce?
— Pentru că n-am fost de partea ta. Am vrut liniște… dar am fost nedrept. Tu ești parte din viața lui Darius. Mereu vei fi.
— Mulțumesc, — i-am spus. Simplu. Adevărat.
Și, sincer? A fost destul.
Nu știu cum va arăta viitorul. Dar știu că nu voi mai lăsa pe nimeni să mă facă să mă simt ca o străină în familia mea.
Pentru că Darius e fratele meu. Iar iubirea adevărată nu poate fi exclusă de la o petrecere. Nici ștearsă cu o invitație anulată.