Numele meu este Irina și încă îmi vine greu să cred că scriu această poveste. Au trecut două săptămâni de la nunta mea, iar în loc să mă bucur de începutul căsniciei, mă lupt cu o situație care mi-a lăsat un gust amar — și da, totul are legătură cu soacra mea, Adela.
Până în ziua nunții, încercasem mereu să o văd ca pe o femeie cu intenții bune, chiar dacă era insistentă, curioasă peste măsură și avea mereu nevoie să dețină controlul. Îmi repetam că așa sunt unele mame, mai ales când își văd fiul — pe Vlad — în pragul unei noi vieți. Încercam să fiu înțelegătoare.
Eu aveam 25 de ani, Vlad 33, și după cinci ani de relație și unul de logodnă, ne simțeam pregătiți. Căsătoria era pasul firesc, un vis devenit realitate pentru amândoi. Planificasem totul împreună: o nuntă simplă, dar elegantă, într-o podgorie liniștită de lângă Dealu Mare. Flori de câmp, lumânări, panglici delicate și o cutie transparentă cu lacăt în formă de inimă pentru plicurile de la invitați — o mică bijuterie de pe masa de la intrare, pregătită să adune urările celor dragi și, da, și un ajutor financiar pentru începutul nostru.
Chiar înainte de ceremonie, am zărit-o pe Adela lângă acea masă. Rochia ei strălucea în soare, iar expresia ei era calmă, dar cu acel aer de superioritate pe care îl avea de fiecare dată când făcea „ce e mai bine pentru noi”.
— Lasă grija asta, Irina, îți țin eu un ochi pe cutie, mi-a spus ea, zâmbindu-mi scurt.
Am mulțumit, deși ceva în mine m-a strâns. Dar era ziua nunții. Ce puteam să fac? Să încep un conflict cu mama mirelui?
Ceremonia a fost magică. Vlad a plâns când m-a văzut în rochie, iar jurămintele noastre au fost mai sincere decât mi-aș fi putut imagina. Seara a decurs perfect. Am dansat, am râs, am primit îmbrățișări și plicuri de la rude, iar cutia s-a umplut rapid. La un moment dat, am vrut să verific dacă totul e în regulă — dar nu am mai găsit-o.
— E în mașina mea, a spus Adela, când am întrebat. Pentru siguranță. O iei mâine la brunch.
Am încercat să-i explic că voiam să rămână la recepție, că unii invitați poate mai voiau să contribuie. Dar ea a râs și m-a bătut ușor pe mână, ca și cum aș fi fost o copilă prea stresată.
A doua zi, la brunch, am întrebat din nou. Răspunsul ei?
— Am numărat banii pentru voi. Erau cam 5.000 de dolari. I-am pus bine. Îi păstrez eu pentru moment.
Nu știam dacă să râd sau să plâng.
— Cum adică îi păstrezi tu? am întrebat, simțind cum îmi fierbe sângele. Sunt banii noștri!
— Dragă, voi nu sunteți prea buni la economisit. Și am luat deja 500 de lei pentru camera verișoarei lui Vlad, care nu avea cum să plătească. Apoi alți 300 pentru nepotul vostru. E între joburi. Sunt rude. Așa se face într-o familie.
Am rămas fără cuvinte. Ceea ce trebuia să fie începutul fondului nostru pentru copil era acum în mâinile unei femei care ne „ajuta” fără să ceară acordul nimănui. Am privit-o fix și am rostit cât de calm am putut:
— Nu ești în măsură să decizi ce facem cu banii noștri. Dă-i înapoi.
— Îi voi da când consider că e cazul, a zis ea, rece. Poate îi veți folosi când veți fi destul de maturi.
Vlad, care ascultase totul în tăcere, s-a ridicat brusc și a izbucnit:
— Mamă, termină cu jocurile astea. Dă-ne banii acum, nu vreau scandal.
— Așa vorbești tu cu mama ta? Ai devenit la fel de materialist ca ea? E asta căsnicia voastră?
Oamenii din jur s-au oprit din mâncat. Conversațiile s-au stins. Adela nu mai era doar agasantă. Devenise invazivă și lipsită de respect. Și totuși, a plecat fără să ne dea nimic.
Noaptea aceea, în loc să o petrecem discutând despre viitorul nostru, am stat pe canapea în tăcere, încercând să înțelegem ce e de făcut. Planul a venit tot de la mine. Nu frontal. Nu cu scandal. Ci cu o lecție.
— Dacă o confruntăm, se va înverșuna, am spus. Trebuie să simtă că ne-a afectat, dar fără să-i cerem nimic.
— Adică?
— Adică, Vlad, o să-i spunem că amânăm copilul pentru că nu ne permitem. Și că banii de la nuntă erau esențiali.
Două zile mai târziu, am pus planul în aplicare. Vlad a sunat-o, pe difuzor.
— Mamă, a zis el calm. Eu și Irina am decis să mai amânăm copilul câțiva ani.
— Ce? De ce?
— Nu avem cum să-l creștem cum vrem, fără banii de la nuntă. Iar acei bani sunt la tine.
Pauză. Apoi, vocea Adelei, răgușită de nervi:
— Să nu îndrăznești să-mi pui mie asta în cârcă!
— Nu te acuz. Doar îți spun realitatea.
Două zile mai târziu, bătaie la ușă. Adela, cu un plic. Înăuntru — 5.000 de dolari. În numerar. Fie returnase sumele cheltuite, fie mințise de la început. Nu mai conta.
— Nu vreau să fiu motivul pentru care nu faceți un copil, a spus ea, ținând plicul strâns. Dar… sper să-l folosiți cu cap.
— Mulțumim, mamă, a răspuns Vlad. Poți pleca acum.
A închis ușa ferm. Iar în secunda aceea, am știut că nu ne va mai controla niciodată.
Am dus banii direct la bancă, i-am mutat într-un cont pe care l-am denumit „Fond pentru bebeluș”. Era mai mult decât o economie. Era o declarație. Viețile noastre ne aparțin.
Și când, o săptămână mai târziu, Adela a sunat să întrebe dacă sunt însărcinată, Vlad i-a răspuns calm:
— Ne-am răzgândit. Vrem să mai călătorim. Dar îți mulțumim pentru bani.
— Mi-ați mințit! v-ați jucat cu mine! a țipat ea.
— Nu. Tu ai presupus. Și ai tras concluzii fără să ne consulți.
De atunci, le-a spus tuturor că suntem nedrepți, că o ținem departe de „nepotul ei”. Dar adevărul a ieșit la iveală. Rudele au început să vorbească. Și nu, nimeni nu a fost de partea ei.
Pentru mine, însă, momentul-cheie rămâne altul.
E privirea pe care mi-a aruncat-o când i-am cerut banii înapoi. Genul acela de zâmbet condescendent, ca și cum aș fi fost o fetiță care cere prea mult.
Nu banii în sine m-au rănit. Ci convingerea ei profundă că poate decide în locul nostru. Că are dreptul să păstreze frâiele. Că nu eram suficient de „adulți” pentru a fi lăsați în pace.
Dar acum, când aduce vorba de nepoți, îi răspund mereu zâmbind:
— Vom vedea… când ne vom permite, Adela.
Și fiecare cuvânt e un memento că nu mai trăim în funcție de așteptările ei. Și că, indiferent ce crede, viața noastră nu mai e sub controlul nimănui.