Căsnicia mea cu Rareș trecea printr-o perioadă cumva tulbure, dar nu-mi dădeam seama cât de gravă era situația. Eram împreună de opt ani și, chiar dacă uneori ne certam, întotdeauna ne împăcam, iar eu continuam să cred că, în ciuda dificultăților, ne mai iubim.
În ultimul timp însă, Rareș părea tot mai rece. Ajungea târziu acasă, nu mai răspundea imediat la mesaje, iar când încercam să deschid discuții despre relația noastră, dădea vina pe stresul de la muncă. Îl credeam. Sau, mai degrabă, voiam să-l cred. Nici nu voiam să-mi imaginez că realitatea ar putea fi alta.
Așa că atunci când mi-a spus că pleacă la Paris pentru câteva zile, „cu firma”, m-am gândit că ar fi ocazia perfectă să-i fac o surpriză. Mi se părea ideea salvatoare: să vin neanunțată, să petrecem un weekend împreună în orașul iubirii, să ne reconectăm. Poate chiar să reaprindem ceva ce se pierduse în rutina ultimilor ani.
Am cumpărat biletul în secret, mi-am făcut bagajele pe furiș și, cu inima tremurândă, am pornit spre aeroport. Eram emoționată, dar și plină de speranță. Simțeam că Parisul ar putea fi locul unde totul se îndreaptă din nou.
Însă ceea ce avea să urmeze a fost departe de tot ce mi-am imaginat.
Am ajuns mai devreme decât era cazul, dar emoțiile nu-mi dădeau voie să stau acasă. M-am așezat într-o zonă discretă, aproape de poarta de îmbarcare, și am început să privesc lumea. Apoi, dintr-o dată, l-am văzut.
Rareș.
Dar nu era singur.
Lângă el, o femeie înaltă, blondă, cu o rochie vaporoasă și un zâmbet larg, îi atingea brațul cu familiaritate. El o privea cu o tandrețe pe care nu o mai văzusem de mult în ochii lui. Era clar. Nu era vorba de o colegă. Nu era vorba de o relație profesională.
M-am ridicat în picioare, tremurând. Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Rareș! am spus cu voce tare.
S-a întors. Când m-a văzut, și-a tras imediat mâna de pe femeie, ca și cum fusese surprins făcând ceva interzis. A venit grăbit spre mine.
— Ana?! Ce faci aici?
— Am vrut să-ți fac o surpriză… Am cumpărat bilet la același zbor. Voiam să petrecem timp împreună la Paris…
Vocea îmi tremura, dar încă mai speram, într-un colț mic al inimii, că totul se poate explica. Că poate greșisem eu.
— Nu trebuia să vii, a zis tăios. Nu e momentul potrivit. Sunt cu treabă, nu în vacanță.
— Cu treabă? Cu ea?
— Nu e ce crezi, Ana. E doar o colegă. Acum te rog… du-te acasă. N-ar trebui să fii aici.
Și atunci, fără niciun avertisment, mi-a smuls biletul din mână și l-a rupt în fața mea. L-a aruncat la coșul de gunoi și s-a întors la blondă.
— Pleacă, Ana. Nu are rost.
A urcat în avion cu ea, ținând-o de mână, iar eu am rămas acolo, în mijlocul aeroportului, fără aer, fără direcție. Am căzut în genunchi lângă bagaj, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
Toată speranța mea se prăbușise.
Atunci a apărut el.
— Sunteți bine? a întrebat un bărbat înalt, în uniformă de pilot. Avea ochi calzi și voce blândă.
— Nu. Tocmai am fost abandonată de soțul meu. E în avionul ăsta… cu amanta lui. Mi-a rupt biletul și m-a lăsat aici.
— Îmi pare rău să aud asta, a spus. Eu sunt Andrei, pilotul zborului. Și știți ce? Mai am un loc liber la business class. Dacă vreți, e al dumneavoastră. Nu trebuie să stați aici așa. Meritați mai mult.
— Dar… de ce faceți asta?
— Pentru că toți merităm un nou început. Uneori, chiar atunci când totul pare pierdut.
Am acceptat, fără să gândesc prea mult. Nu aveam nimic de pierdut.
În avion, m-am așezat cu spatele la culoar, în speranța că Rareș nu mă va observa. Dar m-a observat. Și nu a ratat ocazia să mă umilească din nou.
— Ce cauți aici? Te ține ăla în brațe deja?
— Am fost invitată. Nu-ți mai bate joc.
— Crezi că ai câștigat ceva? Ascultă-mă bine: când ajungem în Paris, îți tai toate cardurile. Să vedem cum te descurci fără banii mei!
Andrei a apărut din nou, ferm.
— Domnule, vă rog să vă întoarceți la locul dumneavoastră. Doamna este sub protecția mea pe acest zbor. Și vă rog să nu o mai deranjați.
Rareș s-a întors furios, iar eu am simțit, pentru prima dată în ultimele luni, că cineva e de partea mea.
Ajunși la Paris, Andrei mi-a oferit cazare într-un apartament de-al lui, plătit de compania aeriană pentru cazările de rezervă. Mi-a spus că nu vrea nimic în schimb, doar să știu că am pe cineva de încredere alături.
Zilele ce au urmat au fost printre cele mai bizare din viața mea. Dimineața mă trezeam într-un oraș nou, fără planuri, dar cu o libertate pe care n-o mai simțisem demult. Mă plimbam pe străzi, mă pierdeam printre vitrine, mă așezam pe o bancă și îmi dădeam voie să simt.
Andrei mă suna în fiecare seară. Mă întreba ce am făcut în ziua respectivă. Îmi recomanda locuri. Îmi dădea sugestii. Iar într-una din seri, mi-a spus:
— Dacă nu ai planuri mâine, te invit la cină.
Am acceptat.
A fost o seară caldă, liniștită, într-un mic bistro de pe malul Senei. Am vorbit ore întregi. Despre viață. Despre familie. Despre greșeli. Despre iubire.
La final, sub lumina felinarelor, mi-a spus:
— Ana, nu vreau să par nepotrivit. Dar simt ceva. Nu te cunosc de mult, dar uneori e suficient să privești pe cineva în ochi ca să știi.
L-am privit. Și am știut că el nu e ca Rareș.
— Și eu simt ceva, Andrei, am spus, cu o sinceritate care m-a surprins. Dar mi-e teamă. Mi-e teamă să nu greșesc din nou. Să nu aleg greșit.
— Nici nu trebuie să alegi acum. Eu n-am venit să cer nimic. Doar să ofer. Poate o mână. Poate o seară liniștită. Poate un început. Dacă și tu îl vrei.
În ziua următoare, m-am trezit cu un e-mail. Era de la o casă de modă din Paris, unde aplicasem cu luni în urmă pentru un post de coordonator vizual. Erau interesați de mine. Mi-au propus un interviu, iar două zile mai târziu, am fost acceptată.
Când i-am spus lui Andrei, a zâmbit larg.
— Bravo, Ana. E începutul tău. Acum știi că nu ești aici doar pentru că ai fost respinsă de cineva. Ești aici pentru că ai ales să fii.
— Dar tu te întorci în New York. Ce facem noi?
— Alegem. Poate eu vin mai des aici. Poate tu zbori mai mult acolo. Poate găsim o cale. Eu sunt dispus să încerc. Sunt dispus să lupt pentru asta.
Ne-am despărțit la aeroport cu o promisiune: că n-o să lăsăm distanța să ne rupă. Și, culmea, în lunile care au urmat, n-a făcut-o. Vorbeam zilnic. Ne vedeam o dată pe lună. Ne plimbam împreună în marile orașe ale Europei, iar legătura dintre noi devenea tot mai puternică.
După șase luni, m-am hotărât: voiam să fiu însoțitoare de bord. Voiam să călătoresc, să văd lumea, să fiu aproape de el. M-am înscris la cursuri, am terminat pregătirea, iar în scurt timp am primit uniforma și primul zbor.
Zborul meu inaugural a fost chiar pe ruta Paris–New York. Și cine credeți că era la manșă?
Andrei.
M-a așteptat în cabina piloților după aterizare. M-a privit în ochi și mi-a zis:
— Acum suntem cu adevărat echipă.
Între timp, Rareș m-a căutat din nou. Mi-a trimis un mesaj. Spunea că vrea să vorbim, că are regrete, că totul i-a mers prost de când ne-am despărțit. I-am spus că putem vorbi, dar nu despre noi.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din centrul Parisului. Arăta obosit, apăsat.
— Nu-ți cer să ne împăcăm, a zis. Știu că am distrus tot. Dar voiam doar să știi că mi-e rușine. Și că mi-e dor. Chiar și acum.
L-am privit o vreme. Apoi i-am spus, calm:
— Nu mai simt nimic pentru tine, Rareș. Nimic. Nu ură. Nu iubire. Ai distrus ceva ce era prețios. Dar, cumva, mi-ai dat șansa să descopăr ceva mai bun. Să mă redescopăr.
— Ai pe cineva?
— Da.
— Și e… serios?
— E real. Asta e tot ce contează.
— Îl iubești?
Am zâmbit.
— Îl respect. Îl admir. Îmi e prieten și sprijin. Și da, îl iubesc.
Rareș a dat din cap și a plecat fără să mai zică nimic. A fost ultima oară când l-am văzut.
Acum, când zbor deasupra norilor, îmi place să privesc înainte de aterizare. Să văd orașele aprinse, drumurile strălucind în noapte, avioanele așteptând rândul. Și-mi aduc aminte cine eram atunci când totul s-a rupt.
O femeie în genunchi, pe podeaua aeroportului, cu biletul rupt și inima zdrobită.
Și cine sunt acum?
O femeie liberă, puternică, care a învățat să zboare. La propriu și la figurat. Cu un bărbat lângă ea care nu a încercat să o repare, ci doar să-i amintească cine este.
Iar asta… face toată diferența.