În cameră plutea un miros greu, amestecat între parfum stătut și aer închis. Draperiile erau trase, iar lumina abia pătrundea printr-o mică crăpătură. Pe pat, soacra mea stătea rezemată de perne, cu părul răvășit și cu fața palidă, dar încă machiată. Lângă ea, tânărul soț dormea dus, cu sticle goale de băutură împrăștiate pe jos.
Mi-am dus mâna la gură ca să nu țip. Nu era scena pasională la care mă așteptasem, ci imaginea unei femei care părea epuizată, prinsă într-o iluzie. Lângă noptieră, un teanc de plicuri goale de medicamente îmi spunea că în acea cameră nu fusese doar plăcere, ci și suferință.
Am intrat mai mult, iar soacra mea a deschis ochii. M-a privit cu o amărăciune greu de descris și a șoptit: „Să nu îi spui lui fiul meu…” Am rămas nemișcată, neștiind cum să reacționez. Tânărul s-a trezit și el, dar în loc să pară deranjat, a zâmbit și a spus nepăsător: „Nu e treaba ta ce facem noi aici.”
În acea clipă, am înțeles adevărul crud: bărbatul acela nu era acolo din dragoste, ci pentru confortul pe care i-l oferea soacra mea. Casa, banii strânși, atenția ei oarbă — toate erau motivul pentru care rămânea lângă ea.
M-am întors spre soacră, iar ochii ei umezi au spus totul. Nu mai era femeia cochetă și puternică ce își apăra cu înverșunare alegerile, ci doar o femeie care se agățase disperată de tinerețe.
În zilele următoare, atmosfera din casă s-a schimbat radical. Tânărul începu să iasă zilnic, revenea târziu în noapte, uneori mirosind a alcool, alteori a parfumuri străine. Soacra mea îl aștepta mereu, îmbrăcată elegant, cu masa pusă, dar el abia o privea. Soțul meu vedea tot, dar alegea să tacă. Îl durea prea tare să se certe cu propria mamă.
Am încercat de câteva ori să-i vorbesc, să-i spun că riscă să piardă totul, dar ea ridica mâna și mă oprea: „E viața mea, lasă-mă să o trăiesc cum vreau.” Însă vocea îi tremura, iar lacrimile îi trădau regretul.
Adevărul a ieșit la iveală într-o dimineață de sâmbătă. Vecina de peste drum a venit la poartă și ne-a spus că l-a văzut pe tânăr ținând de mână o fată mult mai tânără prin parc. Soacra mea a refuzat să creadă, dar în acea seară, când el nu s-a mai întors, am văzut-o pentru prima dată prăbușindu-se. S-a așezat pe scări, și-a scos peruca și a plâns în hohote.
Pentru noi, românii, onoarea familiei și respectul sunt mai importante decât orice. Vecinii au început să șușotească, iar vestea s-a răspândit repede. Era imposibil să ascundem rușinea. Atunci soțul meu a luat o decizie fermă: a mers la mama lui și i-a spus simplu, cu vocea calmă, dar hotărâtă: „Ești mama mea și te iubesc, dar nu pot să te las să te distrugi singură. Omul ăsta trebuie să plece.”
În acea clipă, am văzut cum soacra mea, femeia care se credea stăpână pe destinul ei, s-a micșorat brusc. A tăcut mult, apoi a dat din cap și a spus: „Ai dreptate…”
Două zile mai târziu, tânărul a plecat fără un cuvânt, lăsând în urmă doar amintirea unui vis rușinos. Soacra mea a început să iasă din nou în grădină, să ude florile și să stea de vorbă cu vecinele. Și-a dat jos peruca, și-a lăsat firele albe la vedere și, pentru prima dată, părea împăcată.
Poate că și-a învățat lecția prea târziu, dar în ochii ei am văzut o femeie reînviată. Nu mai era prizoniera tinereții pierdute, ci o mamă care a înțeles că iubirea adevărată nu vine din iluzii, ci din liniștea pe care o poți găsi în familie.
Și atunci, pentru prima dată, casa aceea mare de la marginea orașului a redevenit acasă.