Niciodată nu mi-am închipuit că un simplu cadou primit cu dragoste va deveni miezul unei rupturi atât de dureroase în familia mea. Și totuși, un gest impulsiv și lipsit de respect din partea nepoatei mele avea să îmi frângă inima și să mă pună în fața unei decizii grele.
Totul a început în urmă cu doi ani, când m-am căsătorit cu Mark – omul care avea să-mi schimbe viața. El venea dintr-o familie înstărită, dar nu banii m-au atras la el, ci liniștea și echilibrul pe care le emana. Alături de el, am cunoscut-o pe Eleanor, mama lui, care avea să devină ceea ce nu mai credeam că voi avea vreodată: o a doua mamă.
După ce mi-am pierdut mama biologică la doar 21 de ani, în urma unei lupte crunte cu cancerul, mi-a rămas un gol pe care nimic nu-l mai putea umple. Eleanor a reușit să aducă înapoi o parte din acea căldură pierdută. Era genul de femeie care îți spunea sincer dacă o rochie te prinde bine, care ținea minte cum îți place ceaiul și care, atunci când râdea, o făcea cu toată ființa.
Într-o seară de toamnă, în timpul unei cine în familie, am complimentat paltonul pe care îl purta. Era un model lung, elegant, de un gri închis, croit perfect, cu detalii rafinate și o țesătură de calitate care trăda un designer celebru. Am rostit doar: „Este superb”, iar ea, fără ezitare, și l-a dat jos și mi l-a pus pe umeri.
— E al tău acum, scumpo. Tu îl vei purta mai bine decât mine.
Am protestat, dar ea a zâmbit larg și mi-a spus:
— Și se pare că vine și ploaia. Hai să mâncăm, am făcut ceva ce-ți place.
Atunci nu am înțeles pe deplin gestul ei. Mai târziu aveam să aflu că paltonul costa în jur de 90.000 de lei. Nepoata mea Ava, care avea pe atunci 16 ani, a fost cea care a căutat pe internet brandul și mi-a spus uimită prețul. Eu estimasem poate vreo 15.000, dar nicidecum atât.
Din acel moment, am păstrat paltonul cu grijă. Nu l-am purtat decât de două ori, și niciodată în locuri aglomerate. După moartea fulgerătoare a lui Eleanor – un infarct brusc, fără niciun semn anterior – paltonul a căpătat o valoare sentimentală uriașă. Îl îmbrăcam uneori doar ca să simt din nou parfumul ei: lavandă cu note de vanilie. Mă înfășuram în el și simțeam, măcar pentru câteva clipe, că mă ține în brațe.
Zilele trecute, într-o zi friguroasă și mohorâtă, am mers la sora mea, Natalie, la un ceai. Aveam nevoie de o pauză, de o discuție caldă. Natalie are două fiice: Lily, de 11 ani, și Ava, acum de 17. Deși eram apropiată de ele, în ultimul timp Ava părea tot mai preocupată de imagine, de TikTok, de like-uri. Nu mai vorbea despre visul ei de a deveni designer, ci doar despre a „da bine pe cameră”.
Mi-am agățat paltonul pe cuier și ne-am așezat la bucătărie. Am discutat despre lucruri banale, am râs, am depănat amintiri. Dar la plecare, când am luat paltonul de pe cuier și am început să-l îmbrac, s-a întâmplat ceva care m-a înghețat.
Un lichid rece mi-a curs pe spate, urmat de altul. Vopsea. Albastră. Neon.
M-am întors șocată și am văzut-o pe Ava, râzând, cu telefonul în mână și cu un balon golit în cealaltă. Filmase totul. A zis doar:
— Hahaha, ai căzut! E pentru TikTok!
Pe ecran scria deja: „O lovesc pe mătușa cu vopsea pe paltonul de 90.000 lei — să vedem reacția ei 😂💅”.
Am rămas fără aer. M-am întors spre Natalie, care stătea impasibilă, sorbindu-și ceaiul.
— AI ÎNNEBUNIT?! — am strigat.
Ava a ridicat din umeri:
— Pff, e doar o haină. Oricum aveți bani să vă luați alta.
Natalie a mormăit, cu o voce plictisită:
— O să stea o săptămână la colț. Gata, s-a rezolvat.
Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. Dar în mine fierbea o furie greu de descris. Paltonul acela nu era un obiect de lux, era o amintire. Ultima amintire vie a unei femei care m-a iubit sincer.
I-am trimis în acea seară clipul lui Natalie, cerându-i să ia măsuri serioase. Nu a răspuns. Dar video-ul a fost șters. Din păcate, prea târziu.
L-am dus la curățătorie. Managerul m-a privit cu părere de rău:
— Am încercat totul. Vopseaua a pătruns în fibre. Nu se mai poate salva.
Am sunat-o pe Natalie:
— Ava trebuie să plătească paltonul. Măcar atât.
— Ce glumă, Olivia. Nu ai dat un leu pe el. Lasă dramatismele.
— Nu e vorba de bani. Era ultima amintire de la Eleanor.
— Fii serioasă. Nu mai dramatiza. E doar o haină.
— Fiica ta a făcut-o intenționat. Știa cât valorează. A făcut-o pentru like-uri.
— Și? Nu plătim nimic. Nu avem de ce.
— Ba da. Dacă tu nu o înveți ce înseamnă responsabilitatea, o va face instanța.
A râs.
— Ai de gând să dai în judecată o adolescentă?
Nu i-am răspuns. Dar am început demersurile. Am depus o plângere la tribunalul pentru cereri cu valoare redusă. Am arhivat videoclipul, declarația de la curățătorie și print screen-ul postării. Mark a fost alături de mine. Și, sincer, asta mi-a dat putere.
Desigur, Natalie a anunțat toată familia că sunt o femeie răsfățată care dă în judecată o adolescentă pentru o haină. A început avalanșa de mesaje.
— Nu crezi că exagerezi? — m-a întrebat o verișoară.
— Imaginează-ți că cineva ți-ar arde ultima scrisoare de la mama ta. Ai zice tot că „exagerezi”?
Tăcere.
— Nu e despre bani. E despre respect. Despre pierdere. Despre faptul că fata asta nu înțelege ce a făcut.
Ava a postat un video de „scuze” fals, cu ochii dați peste cap și un zâmbet ironic. Și acela a intrat în dosar.
Tot ce mi-am dorit a fost un gest de regret, o reparație simbolică, o lecție pentru Ava. Dar în loc de asta, am fost batjocorită, acuzată, ignorată. Atunci am înțeles: dacă nu lupt pentru memoria lui Eleanor, nimeni altcineva nu o va face.
Ieri, Mark a găsit un fular tricotat de Eleanor și mi l-a pus pe umeri. Ne-am așezat împreună, în liniște.
— Ar fi fost mândră de tine, a spus el.
Am zâmbit, cu ochii în lacrimi:
— Vreau doar ca ea să mai conteze.
— Contează, Olivia. Și datorită ție, va conta mereu.