Am ieșit din oraș fără să mă mai uit înapoi. N-am sunat la sora mea, n-am trimis niciun mesaj. Am lăsat instinctul să mă conducă. Am ajuns pe o stradă veche, unde odinioară veneam cu Arthur în fiecare duminică. O brutărie mică, între o spălătorie și o frizerie, m-a primit cu același miros de scorțișoară și unt. M-am așezat la o masă, cu un cafea fierbinte în mână, și am lăsat amintirile să se așeze.
Îmi venea în minte imaginea lui Grant copil, cu genunchii juliți, curiozitatea lui nesfârșită, dorința de a ști cum funcționează totul. Eu i-am cumpărat primele cărți de știință, eu i-am înscris la tabere, eu i-am netezit drumul. Unde se pierduse acel copil? Când devenise un bărbat care mă vedea doar ca pe o piedică?
Nu știam, dar în clipa aceea am hotărât că nu voi lăsa pe nimeni să-mi răpească demnitatea. În România, bătrânii sunt priviți cu respect. Cel puțin așa ar trebui. Noi ne adunăm la masă de sărbători, cu sarmale și colinde, iar cei mai în vârstă spun povești, iar cei tineri ascultă. Așa cresc rădăcinile. Și eu aveam de gând să-mi apăr rădăcinile.
Am ieșit din brutărie și am mers direct la bibliotecă. Era aproape goală, dar pentru mine era plină de putere. Acolo muncisem ani de zile, printre dosare și rafturi, ca să-mi plătesc viața și viitorul fiului meu. Am găsit repede copia testamentului lui Arthur, cu toate notițele lui scrise de mână. Acolo era adevărul.
Am început să adun documente, facturi, dosare medicale. Tot ce putea dovedi că mintea mea era limpede. Am vorbit cu vecini, cu prieteni vechi, chiar și cu preotul. Toți erau gata să spună că sunt aceeași femeie de altădată, hotărâtă și lucidă.
Zilele care au urmat au fost pline de un calm rece. Grant venea cu zâmbete false, cu ciorbe calde și pliante despre azile. Eu îi zâmbeam la fel, dar în sertarele mele se adunau dovezi. El credea că uit, că mă las dusă de val. Eu, în tăcere, îmi clădeam apărarea.
Și într-o seară, când a încercat din nou să-mi aducă vorba despre „grija” lui, i-am spus simplu:
— Grant, să știi că eu nu mă dau la o parte. Nu sunt un obiect de mutat dintr-un loc în altul. Sunt mama ta, femeia care ți-a dat tot ce ai. Și dacă vrei să mă declari incapabilă, atunci să știi că judecătorul va auzi și povestea mea.
I-am văzut ochii clipind de neliniște. A înțeles atunci că nu sunt slabă.
Poate nu mai aveam forța tinereții, dar aveam altceva: experiența, memoria, și un testament scris de bărbatul care mă iubise o viață întreagă.
Și în acea clipă am știut: nu fiul meu îmi va dicta destinul, ci eu însămi. Am ridicat capul, am tras aer adânc în piept și am simțit din nou puterea pe care crezusem că am pierdut-o.
Pentru că în România, indiferent de vârstă, sufletul unei mame nu se lasă călcat în picioare. Iar eu eram hotărâtă să rămân în picioare, până la capăt.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.