Apoi m-am dus în biroul meu și am început să dau telefoane. Mama și Ioana ignorau faptul că nicio bogăție nu cade din cer: fiecare transfer, fiecare factură, fiecare mică plăcere, toate depindeau de mine. Dacă credeau că pot să-mi trateze soția astfel și să se bucure în continuare de sprijinul meu, aveau să învețe asta pe calea cea mai dură.
Luni dimineață, am oprit transferurile automate către contul mamei; am scos cardul meu de pe facturile de curent și apă; am anunțat banca că nu voi mai plăti împrumutul casei, care era pe numele meu, și am scos casa la vânzare. Pentru Ioana, am înghețat contul comun, am anulat asigurarea mașinii și am închis cardul de credit pe care i-l dădusem.
Sunt proprietarul restaurantului unde mama lucrase cândva, precum și al casei pe care Ioana și Marius o închiriau la preț redus: am decis să vând restaurantul și să cresc chiria la valoarea reală de pe piață.
Zilele care au urmat au fost tăcute. Telefonul a sunat de câteva ori, dar nu am răspuns. Am lăsat liniștea să le vorbească în locul meu.
Marți seara, mama a venit la ușa mea. Părea obosită, dar nu umilă. A bătut încet, ca și cum nu ar fi vrut să deranjeze, deși toată viața mea fusese obișnuită să intre fără să întrebe.
„David, trebuie să vorbim”, a spus ea, cu glasul răgușit.
Am deschis ușa, dar am rămas pe prag. „Despre ce, mamă? Despre cum ai umilit-o pe Ana în fața tuturor?”
Ea a clipit repede, ca și cum lacrimile ar fi fost gata să cadă. „N-am vrut… a fost o glumă. Toată lumea exagerează.”
Am simțit cum mi se strânge pieptul. „O glumă? O femeie însărcinată, în al șaselea lună, alungată de la masa unde eu plăteam nota? Dacă ție ți s-ar fi făcut asta când îl purtai pe tata în pântece, ai fi numit-o glumă?”
Mama și-a coborât privirea. „Atunci erau alte vremuri…”
„Ba nu, mamă. Respectul nu se schimbă odată cu vremurile.”
A plecat fără alte cuvinte. În acea noapte, Ana s-a trezit din somn și m-a găsit stând în bucătărie, cu capul în mâini. Mi-a atins umărul. „Nu vreau să fie ceartă între tine și familia ta din cauza mea”, a spus ea.
Am ridicat privirea și i-am răspuns simplu: „Nu e din cauza ta. E din cauza lor. Tu ești familia mea acum.”
Duminică, am mers împreună la biserică. Era o tradiție din copilărie pe care o abandonasem de mult, dar acum simțeam nevoia să reiau acel fir. Preotul vorbea despre smerenie, despre cum binele făcut fără să aștepți răsplată e cel mai de preț dar. M-am simțit parcă privit direct în suflet.
După slujbă, câteva femei mai în vârstă au venit la Ana, i-au atins burtica și i-au urat sănătate. „Să-ți trăiască pruncul, să fie norocos și cuminte”, i-a spus o bătrânică. Ana a zâmbit printre lacrimi. Era prima dată, după mult timp, când cineva din afara casei noastre îi vorbea cu adevărat cu bunătate.
Pe drum spre casă, am trecut pe lângă târgul de toamnă din satul bunicilor mei. Miros de mere coapte, must și plăcinte umpluse aerul. Am cumpărat o turtă dulce și i-am pus-o Anei în palmă. „Să-ți amintești că nu ai nevoie de lux ca să fii fericită. Fericirea noastră e aici, între oameni simpli.”
La câteva săptămâni după aceea, Ioana a încercat să mă sune. Nu am răspuns. Apoi a venit la biroul meu, cu Marius.
„David, nu putem plăti chiria asta”, a spus ea cu vocea tremurândă. „Nu e corect.”
„Corect?” am întrebat eu, ridicând privirea din dosare. „Corect era să-i arăți respect Anei. Corect era să nu o faci să plângă într-un restaurant. Corect era să-ți aduci aminte cine îți plătește nuntă, casă și masă.”
Marius a pus mâna pe umărul ei. „Are dreptate. Ne-am bazat prea mult pe tine.”
Atunci am știut că a înțeles. Nu cuvintele mele, ci realitatea. Când nu mai ești acolo să-i sprijini, oamenii descoperă cât de mult valorai.
Ana a născut trei luni mai târziu, într-o noapte geroasă de ianuarie. Am ținut în brațe o fetiță cu ochii mari și părul negru ca abanosul. Am numit-o Maria, după bunica mea.
În acea clipă, toate durerile, toate certurile, toate trădările au pălit. Țineam în brațe viitorul.
La botez, biserica a fost plină de prieteni, nu de rude. Părinții lui Marius au venit și ne-au adus un dar modest, dar plin de căldură. Mama și Ioana nu au venit. Poate de rușine, poate din orgoliu.
Nu mi-a păsat. Am privit lumânările aprinse, coliva aburindă pe masă, și am simțit că adevărata familie nu e cea care se naște din sânge, ci cea care se clădește prin respect și iubire.
Și în acea lumină caldă, știam că am luat decizia corectă. Pentru Ana. Pentru Maria. Pentru liniștea noastră.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.