Telefonul a vibrat după câteva minute. Mi-am ridicat privirea mirat, crezând că poate e o eroare sau vreo reclamă. Dar pe ecran apărea un mesaj scurt, semnat cu un nume pe care nu-l mai văzusem de ani buni: „Tată?”
Am clipit de mai multe ori, ca și cum aș fi vrut să mă asigur că văd bine. Am deschis mesajul, iar mâinile îmi tremurau.
— „Îmi pare rău că am lipsit. Mai ești acasă?”
Inima îmi bătea nebunește, ca în tinerețe, atunci când alergam după mingea de fotbal pe ulița satului. Am scris încet: „Da. Tot aici. Te aștept.”
Am lăsat telefonul pe masă, lângă tortul din care lipsea o singură felie. Camera era liniștită, doar ticăitul ceasului vechi de pe perete umplea golul. Mi-am amintit cum, în copilăria lui, fiul meu sufla în lumânări în fiecare an, iar eu îi țineam mâna să nu se teamă că focul îl va arde.
După aproape o oră, am auzit pași pe scara blocului. Pași grăbiți, apăsați, ca și cum cineva ar fi alergat după timp pierdut. Ușa s-a deschis, și acolo, în prag, stătea el — mai cărunt, mai obosit, dar cu aceiași ochi pe care îi știam.
— Tată, — a spus încet, iar vocea i s-a frânt.
Nu am putut răspunde. Am întins doar mâna, iar el a venit și m-a îmbrățișat. O îmbrățișare cum nu mai avusesem de ani întregi. Am simțit lacrimi fierbinți pe umărul meu și, pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai simțit singur.
— Îmi pare rău pentru toți anii ăștia, — a continuat el, șoptind. — Am fost încăpățânat. Am crezut că timpul ne e dușman, dar azi am înțeles că timpul ne poate lua totul, dacă nu ne împăcăm.
Am rămas așa, în tăcere, minute întregi. Lumânarea se topise deja, iar ceara se scursese pe tort, dar nimic nu mai conta. Eram din nou doi — tată și fiu.
Ne-am așezat la masă. El a tăiat o altă felie din tort, stângaci, de parcă ar fi avut din nou zece ani. A gustat și a zâmbit:
— Tot cu vanilie și căpșuni, ca atunci când eram copil. Ții minte că mereu îți ceream să îmi faci așa?
Am dat din cap. Cum aș fi putut uita? Pentru mine, bucuria lui fusese mereu cea mai mare sărbătoare.
Am vorbit mult în acea seară. Despre mama lui, despre nepoți pe care nu-i văzusem niciodată, despre viața care trecuse peste noi cu bune și cu rele. Și am realizat că, în ciuda anilor pierduți, legătura dintre noi nu murise. Doar aștepta să fie reaprinsă.
Când s-a făcut târziu, s-a ridicat să plece.
— Tată, nu vreau să mai treacă nici o zi fără să ne vorbim. Promit. Și mâine revin. Am atâtea să-ți spun, iar tu meriți să cunoști tot ce ai pierdut.
L-am condus până la ușă. Înainte să plece, s-a întors și mi-a sărutat mâna, un gest pe care nu-l făcuse niciodată.
— La mulți ani, tată! Cel mai frumos dintre toți.
Am închis ușa încet și am rămas sprijinit de ea. Zâmbeam. Aveam nouăzeci și șapte de ani, iar inima mea bătea ca la douăzeci. Nu pentru că primisem un tort, ci pentru că viața îmi dăruise înapoi ce crezusem pierdut: iubirea fiului meu.
Am stins lumina și m-am întins pe pat. În mintea mea răsuna o singură frază, pe care mama mi-o spunea când eram copil: „Nu există bucurie mai mare pentru un om decât să-și vadă copiii aproape.”
Și în acea noapte, după cinci ani de tăcere, eu am adormit liniștit, știind că nu voi mai fi singur niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.