Maria rămase în prag, ezitând. Își trecea mâinile peste șorțul de lucru, ca și cum ar fi vrut să-și găsească curajul într-o simplă bucată de material.
— Știți, domnule Bennet… — începu ea încet — la noi, la țară, bătrânii foloseau tot felul de metode pentru copiii care nu puteau merge.
Sarah ridică privirea, obosită, dar curioasă.
— Ce vrei să spui?
Maria păși cu grijă în cameră, aspiratorul rămas uitat la ușă.
— Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, obișnuia să ducă pruncii slabi la picioare în fața icoanei din casă. Îi punea să atingă covorul țesut de mâinile bunicii, apoi le cânta încet, ca o rugăciune. Spunea că uneori nu doctorii, ci sufletul satului ridică un copil.
William își strânse fiul mai aproape, ezitant. Nu era omul care să creadă în superstiții, însă disperarea îl făcea să asculte orice.
— Și… crezi că asta ar putea ajuta? — întrebă el, încercând să ascundă amărăciunea din glas.
Maria îl privi direct în ochi.
— Nu promit nimic, dar aș putea să încerc. Nu vă costă nimic. Doar o poveste și un cântec.
Sarah puse mâna pe brațul soțului ei. Era prima dată după mult timp când în ochii ei apărea o sclipire de speranță.
— Las-o, William. Ce avem de pierdut?
Maria se aplecă lângă Lucas și-i zâmbi cald.
— Vrei să încerci ceva din jocurile copiilor de la sat?
Băiețelul dădu din cap timid.
Atunci Maria scoase din buzunar o cruciuliță veche, din cupru, pe care o purta mereu cu ea. O puse pe măsuța din fața lui Lucas și-l îndemnă:
— Încearcă să ajungi la ea, puiule. Încet, fără grabă. Nu pentru că trebuie, ci pentru că e o joacă.
Lucas se uită nedumerit, dar mâinile lui mici se întinseră spre obiect. Trupul i se mișca încet, târâș, până când vârful degetelor i se opri chiar pe cruciuliță.
Maria începu să fredoneze un cântec vechi, un doin trist și blând, care umplu încăperea.
— „Leagănă-te, pui de dor… leagănă-te, prunc al meu…”
Ochii lui Lucas se măriră. Încercă să se ridice pe genunchi, iar genunchii lui, de obicei slabi, părură să capete brusc un strop de putere.
William și Sarah înmărmuriră.
— Hai, campionule, mai încearcă o dată — spuse Maria, cu voce tremurată.
Copilul se ridică mai sus, corpul său tremurând. Un pas mic, apoi altul, stângaci, dar real.
— Merge… — șopti Sarah, lacrimile curgându-i pe obraji. — Merge!
William își duse mâna la gură, incapabil să creadă ceea ce vedea.
Lucas, cu pași nesiguri, se îndrepta spre cruciulița strălucind sub lumină. Când în sfârșit o ridică, camera se umplu de aplauzele părinților lui.
Maria își plecă privirea, rușinată, dar și copleșită.
— Nu eu am făcut minunea, domnule Bennet. Ci credința și puterea ascunsă în el. Eu doar i-am amintit unde să caute.
În acea clipă, pentru familia Bennet, conacul nu mai era o casă rece de marmură și lux. Se transformase într-un cămin cald, unde o simplă femeie de la țară adusese ceea ce niciun ban nu putuse cumpăra: un miracol.
Și de atunci, cântecul Mariei răsuna adesea prin încăperile mari, amintind tuturor că uneori sufletul românesc poate ridica și cele mai grele poveri.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.