Cuvintele șoptite de Catalina îi sfâșiară sufletul:
— „El nu e cine pretinde. Nu e un cerșetor. E fiul unui nobil, care a fugit din rușine.”
Sofia simți cum pământul i se clatină sub picioare. Cum adică? Mateo, sărmanul care o trata cu atâta blândețe, să fi fost altcineva? Încercă să afle mai multe, dar Catalina râse disprețuitor și plecă, lăsând-o cu inima plină de întrebări.
În acea seară, Sofia nu scoase un cuvânt. Când Mateo îi povesti ca de obicei despre stele, ea asculta tăcută, încercând să descifreze adevărul în glasul lui. În cele din urmă, își găsi curajul:
— „Mateo… spune-mi adevărul. Cine ești cu adevărat?”
O liniște grea umplu încăperea. El își lăsă mâinile în poală și răspunse abia șoptit:
— „Nu am fost mereu sărac. Am crescut într-o familie bogată din Sevilla. Tatăl meu era un om puternic, dar crud. Când am refuzat să-i urmez calea, m-a alungat. Am ales să trăiesc printre oamenii simpli, chiar și să cerșesc, doar să fiu liber. Dar niciodată n-am mințit în fața ta: acum nu sunt nimic altceva decât un bărbat care te iubește.”
Lacrimile Sofiei îi brăzdau obrajii. Pentru prima dată cineva rostea cuvântul „iubire” legat de ea.
Zilele au trecut, iar vestea despre adevărata identitate a lui Mateo s-a răspândit prin sat. Oamenii, care înainte îi batjocoreau, acum îi priveau cu uimire și invidie. Catalina însă nu se lăsă: încercă să-l ademenească pe fratele ei înapoi în Sevilla, promițându-i averi și poziție.
Dar Mateo refuză.
— „Am găsit mai mult decât aurul tatălui nostru. Am găsit sensul vieții în ochii… și în inima Sofiei.”
Deși oarbă, Sofia simțea că lumea întreagă i se deschide. Cu ajutorul lui, învăță să împletească coșuri, să cânte la un mic instrument și să-și câștige singură pâinea. Nu mai era „povara” ascunsă, ci o femeie demnă, respectată.
Într-o dimineață de primăvară, pe când păsările cântau, Mateo o duse de mână pe colina de lângă sat.
— „Aici, Sofia, vreau să-ți promit ceva. Nu voi lăsa niciodată pe nimeni să te mai facă să te simți mai puțin decât ești. Pentru mine ești lumina pe care am căutat-o toată viața.”
Sofia îi atinse fața cu mâinile tremurânde. Nu-i putea vedea chipul, dar îl cunoștea mai bine decât pe oricine.
— „Și eu am fost oarbă nu doar cu ochii, ci și cu sufletul. Tu m-ai învățat să văd.”
La scurt timp, comunitatea, impresionată de iubirea lor, îi sprijini. Coliba lor deveni o casă adevărată, iar Sofia, fata odinioară disprețuită, deveni un simbol de curaj și speranță.
Astfel, dintr-o căsătorie aranjată și crudă s-a născut o poveste de dragoste pe care nimeni nu o va uita în Andaluzia.