Sofia și-a împreunat mâinile, cu ochii mari, într-o rugăminte disperată după ajutor. Câțiva vecini priveau de la distanță, dar de îndată ce ochii lor s-au întâlnit cu ai ei, și-au închis repede ușile și s-au întors cu spatele. Nimeni nu a avut curaj să intervină.
Sofia s-a prăbușit la pământ, strângând ursulețul ruinat, lacrimile amestecându-se cu apa rece de pe obrajii ei. Vocea i s-a rupt într-un murmur răgușit care a spart tăcerea nopții: „Tată, unde ar trebui să merg acum?” În acel moment, s-a auzit zgomotul unui motor. Un Cadillac elegant s-a oprit chiar în fața porții.
Portiera s-a deschis și un bărbat a coborât. Purta un costum închis la culoare. Ochii lui erau pătrunzători, dar plini de uimire. A rămas nemișcat privind scena dincolo de poartă. O fetiță de 6 ani, ghemuită în curte, udă până la piele, cu ochii roșii, strângând o jucărie veche ca pe ultima scăpare. Privirea ei trăda o durere ce nu putea fi ascunsă.
Bărbatul a strâns pumnul și, în acel moment, amintirile propriei sale copilării abandonate i-au năvălit în minte.
Fără să stea pe gânduri, bărbatul a împins poarta și a pășit în curte. Pașii lui răsunau grei pe aleea de piatră, iar fiecare clipă de tăcere părea să înfunde și mai mult respirația celor de față. Carmen și Robert s-au înțepenit, neștiind cine era acest om și ce căuta acolo.
„Cine sunteți și ce vreți?” a izbucnit Carmen, dar vocea îi trăda neliniștea.
Bărbatul nu i-a răspuns imediat. S-a aplecat, a ridicat-o pe Sofia și a strâns-o la pieptul lui, învelind-o mai bine cu haina sa. Micuța, tremurând, și-a lipit fața de umărul lui și pentru prima dată după multă vreme a simțit căldura unei protecții adevărate.
„Mă numesc Andrei Marinescu,” a rostit bărbatul cu o voce gravă. „Și sunt cel care va avea grijă de această copilă, chiar dacă voi ați uitat ce înseamnă omenia.”
Carmen a izbucnit într-un râs nervos, aruncând o privire către Robert. „Și cine crezi că ești tu să vii în casa mea și să dai ordine?”
Andrei a ridicat privirea spre ea, rece ca oțelul. „Aceasta nu e casa ta, Carmen. Și nici a lui Robert. Această casă a fost a lui Radu, fratele meu de suflet, și am dovada că tot ce a avut i-a lăsat fiicei lui. Sofia este singura moștenitoare legitimă.”
Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Robert a scăpat paharul pe podea, iar Carmen a făcut un pas înapoi, chipul ei pierzându-și brusc culoarea.
„Nu… nu e posibil,” a bâiguit ea.
Andrei și-a scos din buzunar un dosar. Pe copertă era sigla unui notar cunoscut în București. L-a desfăcut și l-a pus pe masă. „Testamentul este clar. Orice încercare de a o alunga pe Sofia de aici se pedepsește prin lege. Și am destule resurse să mă asigur că plătiți pentru fiecare gest de cruzime făcut împotriva ei.”
Sofia, cu ochii umezi, l-a privit uimită. „Domnule… chiar o să rămân aici?”
Andrei a zâmbit blând, mângâindu-i părul ud. „Nu doar că vei rămâne, dar nimeni nu te va mai face să plângi. De azi înainte, eu sunt alături de tine.”
Robert a încercat să pară stăpân pe situație. „Testamente, hârtii… toate pot fi contestate. Eu am dreptul să stau aici, sunt fratele lui!”
„Erai fratele lui doar cu numele,” i-a tăiat Andrei vorba. „Dar la greu l-ai părăsit, în timp ce eu am fost lângă el până la ultima clipă. Și el știa pe cine să aleagă pentru a-i apăra copilul.”
Carmen a început să strige, dar vecinii, curioși de zgomot, au început să se strângă lângă gard. Pentru prima dată, oamenii din jur au prins curaj, văzând că Sofia nu mai era singură. Murmurele se ridicau din toate părțile: „Săraca fetiță…”, „Cum să-i facă așa ceva…”, „Nici câinii nu sunt alungați în felul ăsta…”
În fața privirilor dezaprobatoare ale vecinilor și a documentelor care nu lăsau loc de îndoială, Carmen și Robert au amuțit.
Andrei a ridicat-o din nou pe Sofia și a pășit în casă, ca un adevărat stăpân al locului. Pe masă încă ardea o lumânare rămasă de la parastas, iar mirosul de tămâie plutea în aer. Fetița și-a întins mâna și a atins fotografia tatălui său, lăsată lângă icoana Maicii Domnului.
„Tati, am cu cine să rămân acum,” a șoptit ea.
Andrei a încuviințat. „Și nu doar atât. Vei crește în această casă, dar nu ca o străină, ci ca adevărata stăpână. Așa a vrut tatăl tău.”
Carmen și Robert au fost izgoniți în aceeași seară, rușinați de întreaga comunitate.
Anii care au urmat au transformat casa într-un loc al speranței. Sofia a crescut iubită, a învățat tradițiile, colindele și poveștile românești, iar în Ajun de Crăciun își amintea mereu de tatăl ei, aprinzând o lumânare la icoană.
Iar Andrei, cel care odinioară fusese și el un copil lipsit de sprijin, își găsise în ocrotirea Sofiei menirea.
Povestea lor, plină de durere, dar și de renaștere, a devenit un exemplu în sat: că acolo unde răutatea încearcă să ucidă sufletul, dragostea și dreptatea pot învia și cea mai frântă inimă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.