Într-un colț liniștit de Românie, în satul Cornești de lângă Brașov, trăiesc doi oameni a căror poveste pare desprinsă dintr-un roman greu de crezut. Cu venituri modeste, probleme de sănătate și vârste la care mulți își trăiesc bătrânețea în tihnă, Ana și Vasile Popescu au reușit ceea ce părea imposibil: au crescut cinci nepoți orfani și i-au făcut pe toți doctori.
Totul a început într-o noapte rece de noiembrie, în 2008, când viața le-a fost zguduită din temelii. Fiul lor Gheorghe și nora, Maria, se întorceau de la muncă atunci când mașina în care se aflau a derapat pe un drum înghețat și s-a izbit violent de un copac. Tragedia i-a lăsat în urmă pe cei cinci copii ai lor: Andrei, Raluca, Marius, Diana și Alex – cu vârste între trei și șaisprezece ani.
Pentru Ana și Vasile, tragedia nu a fost doar o pierdere sufletească. A fost începutul unei lupte neașteptate, duse cu demnitate și o dragoste necondiționată. Într-o casă modestă, cu trei camere, bătrânii s-au trezit peste noapte părinți din nou – dar, de data aceasta, cu mult mai puține resurse și cu o responsabilitate uriașă.
În prima noapte, când copiii dormeau înghesuiți în patul din camera principală, Ana plângea în șoaptă:
– Ce facem, Vasile? Cu ce-i hrănim, cu ce-i îmbrăcăm? Cu ce-i trimitem la școală?
– Cu ce avem, femeie… – a răspuns el, privind spre micuții adormiți. – Și dacă n-avem, ne descurcăm cumva. Dar orfelinatul nu e o opțiune. Gheorghe și Maria nu ar fi vrut așa ceva.
Aveau fiecare o pensie mică, moștenită din anii de muncă la CAP – în total 1.200 de lei pe lună. Șapte suflete de hrănit, o casă de întreținut, medicamente, încălzire, haine, rechizite. Era un calcul rece: 130 de lei pe lună per persoană, adică puțin peste patru lei pe zi. Dar Ana a luat totul în piept, cu hotărârea unei mame care știe că nu are dreptul să cedeze.
Prioritatea absolută a fost educația.
– Părinții voștri au muncit să vă țină la școală. Eu n-o să-i las de rușine. O să mâncăm o dată pe zi dacă trebuie, dar voi veți învăța! – le-a spus Ana într-una din primele dimineți.
Și a început lupta. Ana a devenit gospodină, croitoreasă, brutăriță, contabilă și educator într-o singură persoană. Făcea pâine în casă ca să economisească, cultiva legume în grădină, creștea găini și vindea ouăle. Vasile repara pantofii copiilor cu cauciucuri de bicicletă, făcea ghiozdane din saci de rafie, transforma hainele vechi în uniforme noi.
Copiii mergeau la școală cu haine simple, dar curate. Erau cunoscuți în sat ca „cei cu bunicii”, iar la școală li se spunea „cei mai silitori din clasă”.
– Nu avem părinți care să ne dea bani, – le spunea Vasile – dar avem minte. Și dacă învățați, veți ajunge cineva.
Andrei, cel mai mare, a înțeles primul ce înseamnă responsabilitatea. La șaisprezece ani, în loc să se piardă în durere, a început să ofere meditații colegilor din sat, ca să câștige bani de caiete și pixuri. Raluca, sora lui, a început să gătească pentru cei mici. Marius, Diana și Alex au crescut în același spirit: muncă, modestie, demnitate.
Unii vecini, bine intenționați, i-au întrebat pe bunici:
– De ce nu cereți ajutor? Statul oferă alocații, ajutoare sociale…
– Pentru că nu vrem să le dăm iluzia că cineva le datorează ceva, – răspundea Vasile. – Ce primești gratis nu prețuiești. Dar ce câștigi cu munca ta, păstrezi toată viața.
Anii au trecut. În 2011, Andrei a luat bacalaureatul cu cele mai mari note din județ și a fost admis la Medicină, în Cluj, cu bursă. Ana a plâns de bucurie, dar și de teamă.
– Cu ce îl trimitem? – l-a întrebat pe Vasile.
Dar Andrei le-a liniștit:
– Bunico, nu mai aveți grija mea. Mă descurc. Voi doar să-i țineți pe ceilalți pe drumul școlii.
Și așa au făcut. Raluca a excelat la română și istorie, Marius la matematică, Diana la științe, iar Alex la fizică. Fiecare copil a crescut cu dragoste și cu încurajarea că poate ajunge orice își dorește. Ana și Vasile, deși tot mai slăbiți de vârstă și boli, s-au ridicat în fiecare dimineață pentru a-și duce misiunea până la capăt.
În 2018, când și cel mai mic dintre copii a fost admis la facultate, Ana avea 75 de ani, iar Vasile 78. Toți cinci nepoții lor învățau la universități din marile orașe ale țării: București, Cluj, Iași, Timișoara – fiecare cu bursă, fiecare cu rezultate remarcabile.
Când o echipă de jurnaliști le-a aflat povestea, prima întrebare a fost:
– Cum ați reușit?
Ana a zâmbit, blând:
– Cu multă dragoste și puțină mâncare. Nu am avut ce să le dăm material, dar le-am dat ceea ce aveam mai bun: încrederea că pot. Nu moșteniri, ci meserii.
Astăzi, în 2024, visul lor e realitate. Andrei este chirurg la Spitalul Floreasca. Raluca e psihiatru la Obregia. Marius s-a întors acasă și e medic de familie în Cornești. Diana lucrează la Institutul Matei Balș. Iar Alex, mezinul, e cardiolog la Fundeni.
De Paști și de Crăciun, toți se întorc acasă. Vin cu mașini moderne, copiii lor în spate, vorbind limbi străine și cu ghiozdane de la școli private. Dar înainte să intre în curtea bunicilor, fac mereu două opriri: prima la cimitir, la mormintele părinților, și a doua – în brațele celor doi oameni care i-au ținut în viață.
– Voi sunteți eroii noștri, – le spun nepoții de fiecare dată.
Ana, acum la 81 de ani, răspunde mereu la fel:
– Nu, dragii mei. Eroii sunt părinții voștri, care v-au învățat să iubiți cartea. Noi doar am păzit visul lor, până ați fost destul de mari să-l împliniți.
Pe peretele sufrageriei din casa din Cornești, stau aliniate, în rame simple, cele cinci diplome de doctor. Nu ale Anei sau ale lui Vasile – ei au făcut doar patru clase. Dar au oferit ceva mai prețios decât orice școală: au oferit un exemplu.
Povestea lor nu e despre bani, nici despre noroc. E despre ce înseamnă să-ți sacrifici bătrânețea ca să ridici o generație. Despre puterea unei iubiri tăcute care nu așteaptă laude. Despre doi oameni simpli care au dovedit că, uneori, cel mai mare dar pe care-l poți lăsa în urmă este credința că fiecare copil, oricât de greu i-ar fi, poate ajunge departe – dacă cineva are curajul să creadă în el.