CONTINUAREA – Nu știam unde să mă duc, nici ce să fac, dar am pornit pe stradă,…sperând să găsesc undeva adăpost, departe de tot ce mă durea.
Nu după mult timp, un SUV negru s-a apropiat încet de mine. Geamul s-a lăsat în jos, iar o voce caldă de bărbat m-a întrebat blând dacă sunt bine. Era un domn în jur de patruzeci de ani, cu ochii calzi și o privire de medic – genul de privire care te face să simți că ești în siguranță.
– Sunt doctor. Locuiesc aproape, a spus el cu calm. Pari că ai nevoie de un loc cald și de o masă adevărată.
Toată ființa mea voia să spună nu, să nu am încredere, să nu urc cu un străin. Dar bebelușul din mine a mișcat ușor, de parcă m-ar fi rugat să accept.
– Mulțumesc, am șoptit, abia auzit.
– Hai, ești în siguranță acum.
Nu-mi amintesc drumul. Următorul lucru pe care l-am conștientizat a fost că stăteam întinsă într-un pat curat, cu razele dimineții filtrate printre draperii. O vază cu bujori proaspeți mă întâmpina pe noptieră, alături de un bilet scris de mână. Am clipit confuză, încercând să-mi dau seama dacă nu visez. Am citit mesajul:
„Sper că ai dormit bine. Am ales câteva haine pentru tine. Te aștept la restaurant la ora 17:00. Avem de discutat. Dr. Bennett.”
M-am ridicat cu greu din pat. Papucii moi de pe covor păreau să mă invite să îi încalț. Casa era liniștită, scump mobilată, dar primitoare, cu mirosuri calde venind dinspre bucătărie. Când am coborât, o femeie în uniformă impecabilă, Elise, mi-a zâmbit cu blândețe:
– Bună dimineața, doamnă. Sunt Elise. Dr. Bennett m-a rugat să vă ajut. Micul dejun este gata. Aveți nevoie de putere.
– Mulțumesc, am răspuns timid, încă rușinată de situație.
Mi-a oferit un ceai fierbinte, un bol de ovăz cu fructe, pâine prăjită cu avocado, totul aranjat cu grijă pe masă, iar eu mă simțeam ca și cum aș fi fost pentru prima dată văzută și apreciată după luni întregi.
– A lăsat și niște haine pentru dumneavoastră, a adăugat Elise. Sunt în salon.
M-am ridicat curioasă, am intrat și am găsit o rochie crem, delicată, așezată pe un suport elegant, lângă o pereche de pantofi Manolo Blahnik, grațioși și comozi. Am recunoscut imediat brandul, îmi aminteam perfect momentul în care mă oprisem odată să-i privesc în vitrină, visând în secret să îi port măcar o dată. Travis îmi spusese atunci, cu voce aspră, să-mi iau de la second-hand ca orice casnică „fără valoare”. Am atins rochia, încercând să mă conving că totul este real.
După-amiaza, un șofer elegant m-a așteptat la ușă cu o mașină luxoasă. Am urcat fără teamă, simțindu-mă ciudat de sigură pe mine, cu rochia aceea ușoară și pantofii eleganți care parcă mă înălțau nu doar fizic, ci și sufletește. Am ajuns la un restaurant sofisticat pe acoperișul unui hotel din centru, cu o panoramă spectaculoasă și un apus ce colora cerul în nuanțe calde.
Gazda m-a condus la o masă retrasă, unde Dr. Bennett mă aștepta, îmbrăcat impecabil, cu o privire de om sigur pe sine, dar și empatic.
– Mă bucur că ai venit, mi-a spus.
– M-ai invitat, am răspuns, încercând să glumesc, deși vocea încă îmi tremura.
M-a întrebat dacă mă simt bine. I-am mărturisit că totul mi se pare ireal, că parcă m-am trezit într-o altă viață.
– Așa e, dar vreau să știi că meriți să fii tratată cu respect.
M-a privit în ochi și mi-a mărturisit, pe un ton direct, că îl cunoaște pe Travis.
– Cum adică îl cunoști pe Travis?
– Sunt unul dintre investitorii lui, mi-a spus.
M-am înroșit brusc, amintindu-mi seara aceea de gală unde l-am văzut pentru prima dată, eu în spatele lui Travis, ascunzându-mă în umbră.
– Mi-am dat seama cine ești imediat ce te-am văzut aseară, pe stradă.
A continuat explicându-mi că motivul pentru care m-a adăpostit nu a fost întâmplător. Nu era doar caritate sau milă.
– Am organizat o întâlnire cu soțul tău, în seara asta. El crede că e vorba despre afaceri, dar eu vreau să-i arăt adevărata lui față.
Nu știam ce să răspund. Dr. Bennett m-a invitat să îl urmez.
Am pășit împreună spre lift, am urcat până pe acoperiș, unde un elicopter privat aștepta, paletele rotindu-se încet în vântul serii. Nu-mi venea să cred, dar el mi-a zâmbit cald:
– Nu glumesc niciodată cu transportul, mi-a spus el, oferindu-mi mâna.
Am zâmbit, ușor nesigură, dar am urcat, lăsându-mă purtată spre necunoscut, cu emoții amestecate între teamă și speranță.
Elicopterul a aterizat pe o pistă privată, lângă o clădire modernă, cu pereți de sticlă ce reflectau lumina apusului. Dr. Bennett mi-a deschis ușa, m-a ajutat să cobor, iar vântul mi-a fluturat părul pe față.
Travis stătea la intrarea secundară, vizibil iritat, privindu-și telefonul cu aerul celui care așteaptă doar vești bune. Când m-a zărit, privirea i s-a schimbat radical – din siguranță de sine în șoc și, apoi, în panică.
– Sabrina?! Ce cauți aici?
Am pășit cu capul sus, lăsând să se audă clinchetul fin al pantofilor mei.
– Am venit să cer ce mi se cuvine.
Dr. Bennett a intrat pe fir cu calmul său inconfundabil.
– Travis, am chemat-o aici pentru că trebuie să ne clarificăm niște lucruri.
Travis a început să râdă, încercând să pară în control:
– Ești soția mea, Sabrina, ce vrei să dovedești cu teatrul ăsta?
L-am privit direct în ochi, cu o fermitate pe care nu știam că o am:
– Ai dat afară o femeie însărcinată, noaptea, fără să-ți pese unde merge sau dacă va fi bine. Ai pierdut orice drept de a vorbi despre familie.
Dr. Bennett i-a explicat scurt și clar că are douăzeci și patru de ore să semneze divorțul, să-mi lase casa și mașina, să nu pună niciun obstacol.
– Dacă nu faci ce trebuie, fiecare investitor va afla ce fel de om ești și nu vei mai avea parte de niciun sprijin financiar.
Travis s-a uitat la el, șocat, apoi la mine, încercând să-și recupereze controlul:
– Nu poți să faci asta!
– Ba da, i-a răspuns Dr. Bennett liniștit.
Mi-am adunat puterea și am spus pe un ton care nu lăsa loc de replică:
– Vreau un divorț curat. Casa, mașina și copilul rămân cu mine. Păstrează-ți costumele și minciunile pentru altcineva.
Pentru prima dată, Travis a tăcut. A înțeles că nu mai are nicio putere asupra mea.
Dr. Bennett i-a pus mâna pe umăr cu un aer rece, de avertisment:
– Ai douăzeci și patru de ore. Nu încerca să trișezi.
Apoi, s-a întors spre mine cu zâmbetul lui cald:
– Hai să mergem.
Am simțit, pentru prima dată în luni întregi, că respir din nou. Am ieșit de acolo nu ca o femeie dărâmată, ci ca cineva care a înțeles că merită mai mult decât ce îi oferise viața până atunci.
Drumul spre casă, în lumina blândă a serii, a fost liniștit. Nu mai eram victima umilinței, ci femeia care se regăsise și care știa să spună „ajunge”. Nu a fost despre răzbunare sau despre bani. A fost despre demnitate și curajul de a pleca atunci când cineva încearcă să te distrugă.
Am privit pe fereastră, cu mâna pe burtă, iar înăuntrul meu am știut că fiul sau fiica mea nu va crește niciodată într-o casă fără iubire și respect.
Asta am învățat din noaptea aceea – că poți fi aruncat afară în șosete, dar dacă te ridici cu ajutorul potrivit, poți ajunge mai sus decât ai visat vreodată. Iar uneori, oamenii potriviți apar atunci când ai cea mai mare nevoie de ei.