Artem a rămas cu gura întredeschisă, prins între două lumi. Îi tremura mâna care încă mai ținea paharul. Încerca să găsească un cuvânt, dar fiecare secundă de tăcere adâncea prăpastia dintre ei.
Lera a pășit mai aproape. Nu ridica vocea, nu plângea. Tocmai liniștea ei era mai tăioasă decât orice țipăt. Știa că, în clipa aceea, nu mai era femeia umilită și rănită, ci stăpâna casei, a vieții ei.
— Ia-ți lucrurile, Artem, și pleacă. Acum. — cuvintele au căzut ca un verdict.
Nastea a ridicat sprâncenele, dar nu a scos niciun sunet. S-a ridicat stângaci, adunându-și pantofii roșii și geanta. Nu mai avea aroganța de mai devreme. Femeile simt când terenul nu le aparține, iar aici era pământul Lerei.
Artem s-a ridicat încet, ca un copil prins cu minciuna.
— Lera, hai să vorbim… — vocea îi era moale, aproape rugătoare.
Ea l-a privit scurt, dar privirea aceea a spus totul. Ani de încredere frântă, seri de singurătate alături de un om străin, toate concentrate într-o tăcere care nu mai lăsa loc pentru negocieri.
— Ai vorbit destul. Pleacă.
Ușa s-a trântit după ei, iar liniștea care a urmat a fost grea, dar curată. Lera s-a așezat înapoi pe canapea, acolo unde cu câteva minute înainte râdea altă femeie. A inspirat adânc. Parfumul străin încă mai plutea în aer, dar pentru prima dată după multe luni, respirația ei era liberă.
Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Cati: „Cum ești?”
Lera a zâmbit amar și a scris doar atât: „Liberă.”
În zilele care au urmat, vecinele bătrâne din bloc au început să-i bată discret la ușă. Una i-a adus un borcan cu dulceață de vișine, alta i-a spus: „Ai făcut bine, mamă. Femeia nu trebuie să-și piardă demnitatea pentru un bărbat.” Aceste cuvinte simple, românești, încărcate de înțelepciune populară, i-au alinat sufletul mai mult decât orice terapie.
Lera și-a umplut casa cu mirosuri noi. A gătit sarmale după rețeta mamei, a deschis larg ferestrele, a spălat tot ce purta urma lor. Și odată cu fiecare gest mic, simțea cum își recâștigă viața.
Într-o seară, a ieșit pe balcon cu o cană de ceai de tei. Soarele apunea peste blocurile gri, dar pentru ea lumina căpătase altă culoare. Nu mai era prizoniera unei minciuni, ci femeia care a avut puterea să spună „ajunge”.
A înțeles atunci că uneori trădarea nu înseamnă sfârșitul, ci începutul. Începutul unei vieți în care nu mai aștepți firimituri de iubire, ci îți așezi demn capul pe pernă știind că ești întreagă.
Și, de acolo, din balconul ei, cu teiul înflorit aducându-i aminte de copilăria la bunici, Lera a știut: viața ei abia acum începe cu adevărat.
Final.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.