Adrian rămase în ușă, privindu-le pe amândouă. Aerul dintre ei era încărcat, ca înaintea unei descărcări electrice. Elena, de pe canapea, asculta, dar nu intervenea. Știa că bătălia de acum nu era a ei, ci a lui Adrian.
— Așa se intră în casa altcuiva? Fără să bați, fără să întrebi? – întrebă Adrian, rece.
— Este și casa mea, atâta timp cât tu ești fiul meu, – replică Victoria, trăgându-și paltonul mai strâns.
Sofia își dădu capul pe spate și râse cu superioritate.
— Mamă, lasă-l. E clar că doamna „perfecțiune” l-a învățat să-și țină familia la ușă.
Vorbele ei tăiară aerul ca un cuțit. Adrian simți o pulsație în tâmple. Elena nu spuse nimic, dar era atentă.
— Ascultați-mă bine, amândouă: viața mea și a Elenei nu vă mai privește. Nu sunteți binevenite aici.
— Cum poți să vorbești așa cu mine? Eu te-am crescut! – izbucni Victoria, cu ochii scânteind. – Iar acum alegi o femeie care nici măcar nu știe să se îmbrace decent?
Adrian făcu un pas în față.
— Aleg să-mi protejez soția. Aleg respectul. Și dacă a fi fiul tău înseamnă să accept umilința și controlul, atunci nu mai vreau acel rol.
Victoria tăcu. Nu era obișnuită să piardă.
Sofia, în schimb, nu se putu abține:
— Vrei lecții de familie? Ți le dau eu, dacă ai uitat cine ești.
— Nu, Sofia. Tu ar trebui să le primești. Dar sincer? Nu-mi mai pasă. Ieșiți amândouă afară. Acum. Sau o să vă scot eu.
Victoria făcu un pas spre interior, dar Adrian închise ușa. Zgomotul broaștei încuiate a sunat ca o decizie definitivă.
Pe hol, Victoria rămase blocată. Pentru prima dată în viața ei, nu mai avea putere asupra lui. Sofia își aprinse o țigară, dar zâmbetul ei era forțat.
Înăuntru, Adrian se întoarse spre Elena. Ea se ridică și îl îmbrățișă fără cuvinte. În acea îmbrățișare era toată recunoștința, toată durerea și promisiunea unui viitor în care nu vor mai lăsa pe nimeni să le calce în picioare căsnicia.
Sacii negri erau încă acolo. Adrian îi luă și-i duse pe balcon. Lăsându-i acolo, jură în sinea lui că nimeni, niciodată, nu va mai avea dreptul să decidă ce înseamnă „rușine” în casa lor.
Pentru că, în seara aceea, Adrian înțelesese un lucru clar: bătăliile cele mai grele se duc pentru respect. Iar el alesese să fie de partea demnității.