Trecuse un an. Un an de liniște apăsătoare, de zile în care nu știam dacă să plâng sau să urlu, și de nopți reci în garsoniera ieftină de la periferia Vienei, unde singurele voci erau cele ale tramvaielor și ale vecinilor necunoscuți. Nimic nu mai semăna cu viața pe care o trăisem în vila aceea luxoasă. Totul era gri. Până într-o zi.
N-a fost un plan. Nu m-am ridicat brusc spunând „le voi arăta eu lor!”. A început cu pași mici. Cu CV-ul meu vechi de arhitectă, pe care îl ținusem uitat în laptop. Cu un portofoliu modest, dar sincer. Cu o colaborare minusculă la o firmă locală de design interior. Cu clienți care m-au recomandat mai departe pentru că livram mai mult decât promiteam.
Și cu fiecare proiect, am crescut. Am învățat. Am înțeles că nu mai am nimic de pierdut – și tocmai de aceea, aveam totul de câștigat.
După câteva luni, am semnat un contract mare cu o companie germană care restaura clădiri istorice. Suma era bună, dar experiența și contactele pe care le-am obținut atunci m-au propulsat. Am început să investesc banii câștigați cu o precizie matematică. Nu în genți, nu în vacanțe. În terenuri, în clădiri subevaluate, în apartamente ce păreau nepromițătoare dar aveau potențial.
Piața imobiliară a urcat. Iar eu – odată fata de la țară, soția alungată – urcam cu ea. În mai puțin de un an, contul meu depășise orice vis avusesem. Șase zerouri. Asta era puterea mea acum.
Atunci, într-o dimineață luminoasă de august, am sunat un avocat. Un tip sobru, vienez, care părea obișnuit să lucreze cu tăceri elegante și ordine precise.
– „Vreau să cumpăr toate casele de pe strada Hohenberg.”
S-a uitat lung la mine. A zâmbit slab, crezând că exagerez. Dar n-a comentat. Și-a notat.
Criza economică din acel an a lucrat în favoarea mea. Băncile puneau presiune, iar locuitorii străzii – în ciuda aparențelor – erau îngropați în datorii. Rând pe rând, proprietățile au fost scoase discret la vânzare. Iar eu le-am cumpărat – prin firme intermediare, prin contracte cu clauze de confidențialitate, fără să apar în față.
Elisabeta și Sophie nu aveau nicio idee că cea care trăgea sforile eram eu.
Până într-o dimineață de toamnă, exact un an de la alungarea mea.
Am apărut pe strada Hohenberg. Nu mai eram în halatul subțire. Purteam un costum de damă perfect croit, cu linii ferme, închis la culoare, cu pantofi italienești și o poșetă discretă. Nicio bijuterie ostentativă. Doar siguranță. Putere.
Pe fiecare casă de pe stradă atârna un banner alb, simplu, dar impunător:
„Această proprietate aparține acum doamnei Müller.”
Vecinii ieșiseră deja la porți. Unii recunoscuseră numele. Alții doar se uitau uluiți. Iar când am ajuns în fața vilei Elisabetei și a Sophiei, ele erau în prag – exact cum le lăsasem cu un an în urmă. Doar că acum rolurile se inversaseră.
– „Bună dimineața.” Glasul meu era calm. Fără țipete, fără încrâncenare. Dar cu o siguranță pe care n-o mai simțisem niciodată.
Elisabeta a încremenit. Sophie a închis gura de parcă ar fi înghițit un nod.
– „Mai țineți minte ce mi-ați spus? Să închid ușa din partea cealaltă. Acum ușa îmi aparține. Și nu doar asta. Întreaga stradă este a mea.”
Am lăsat fraza să plutească în aer. Am văzut cum se zdruncină tot ce crezuseră că stă în picioare.
– „Nu vreau răzbunare. Dar mi-aș dori ca, zilnic, când veți trece pe sub acele bannere, să vă amintiți: respectul se câștigă. Nu se cere. Nu se moștenește. Iar dacă-l pierzi… poate să coste mai mult decât orice moștenire.”
Am întors spatele și am pășit pe trotuarul acela atât de cunoscut, dar complet diferit.
Pentru că nu zidurile contau. Nici marmura din băi, nici gardurile perfect tăiate. Ci faptul că nu mai eram femeia din halat. Eram femeia care nu s-a prăbușit. Care a construit din nimic o forță.
Markus nu mai era. Dar în acea clipă, în adierea aceea blândă de vânt, am simțit că, de undeva, zâmbea.
Iar eu, în sfârșit, zâmbeam și eu.