CONTINUAREA 👉— Maria, a spus el blând, așază-te. Și nu te scuza.
M-am așezat, cu Jamie lipit de mine. Domnul Grant a povestit cum Jamie a apărut în hol, i-a spus paznicului că mama lui lucrează în „clădirea cu oamenii importanți” și că trebuie s-o vadă. Și l-au lăsat să urce.
— Jamie, ai traversat orașul singur? – am întrebat șocată.
— Am luat autobuzul, cum facem uneori. Mi-era prea dor de tine…
Vocea mi s-a frânt. Domnul Grant a intervenit:
— Câte locuri de muncă ai, Maria?
— Trei, am spus rușinată.
— Și cât timp petreci cu Jamie?
— Nu cât ar trebui…
— Fiul tău tocmai și-a riscat siguranța pentru o oră cu tine. Știi ce-mi spune asta? Că îl crești cum trebuie. Dar și că sistemul e stricat dacă o mamă ca tine trebuie să muncească la trei joburi ca să se descurce.
Jamie s-a uitat la el:
— Dumneavoastră sunteți șeful mamei mele?
— Da.
— Atunci, vă rog, lăsați-o să vină acasă la cină. Face cele mai bune sandviciuri cu brânză.
Domnul Grant a zâmbit. Apoi s-a uitat la mine:
— Maria, vreau să-ți ofer un post de asistent executiv.
— Nu am studii, nici experiență în birou…
— Ai cinci ani de muncă impecabilă aici. Cunoști clădirea, oamenii, regulile. Ești dedicată și de încredere. Asta valorează mai mult decât o diplomă.
Am acceptat.
**
Noile săptămâni au fost grele. Mulți au șușotit:
— Cum a ajuns ea asistent executiv?
— A profitat de vulnerabilitatea lui Grant…
Am plâns, dar am mers mai departe. Acum îl luam pe Jamie de la grădiniță la 3:30. Cina împreună. Poveste de noapte bună. Zâmbet.
Bârfitorii să spună ce vor.
La o lună după schimbare, domnul Grant m-a chemat din nou. Părea emoționat.
Mi-a dat un dosar. Înăuntru – cerere de bursă pe numele lui Jamie.
— Am înființat Fundația Evelyn Grant după moartea soției mele. Era profesoară. Vreau să-i acopăr lui Jamie educația complet, până la facultate.
— Nu pot accepta așa ceva…
— Nu e despre milă, Maria. Este despre potențial. Fiul tău mi-a amintit ce înseamnă familia. Și cât de prețios este timpul împreună.
**
Șase luni mai târziu, viața noastră s-a schimbat. Un singur job. Program fix. Seara acasă. Liniște.
La grădiniță, profesorul lui Jamie mi-a spus:
— Nu știu ce s-a întâmplat, dar Jamie e alt copil. Fericit. Deschis. Bravo.
Într-o seară, Jamie mi-a arătat un desen. Noi doi, în fața unei clădiri mari. El scrisese jos:
„Mama mea e cea mai bună muncitoare din lume.”
Poate greșea. Sau poate nu.
Pentru că, uneori, cea mai mare promovare nu e să urci pe scara carierei, ci să ajungi acasă la timp pentru cină.
Și dacă Jamie crede că sunt supererou… atunci, poate, chiar sunt. Măcar pentru el.