Mi-a povestit, cu ochii în pământ, despre casa lui – despre tatăl alcoolic și mama vitregă care îl ignora sau îl jignea. Despre petrecerile gălăgioase, despre musafirii dubioși, despre faptul că nu mai avea un colț liniștit în care să doarmă. Așa că preferase să plece și să doarmă în parcarea aceea rece, pe beton, departe de haos.
Trei nopți petrecuse acolo. Trei nopți în care nu avusesem nici cea mai mică idee prin ce trece copilul ăsta minunat.
„Haide cu mine,” i-am spus, întinzându-i mâna. „Mergem la mine.”
La început a refuzat. Apoi a cedat.
În acea noapte i-am făcut o supă caldă și un sandviș cu brânză topită. A mâncat ca și cum nu mai gustase nimic de zile întregi. A făcut un duș lung, s-a înfășurat într-o pătură groasă și a adormit pe canapea, în timp ce eu stăteam trează, vegheându-l.
Din acel moment, totul s-a schimbat.
Deși încerca să-mi spună că va fi bine și că nu vrea să complice viața nimănui, știam că nu puteam rămâne nepăsătoare. Am contactat asistența socială, am vorbit cu un avocat și am început demersurile pentru a obține tutela. A fost un proces lung și greu. Tatăl lui s-a opus violent, nu din dragoste, ci din mândrie rănită. La prima înfățișare, a venit beat, însoțit de soția lui care părea complet dezinteresată.
Când Ethan a vorbit în fața instanței, tremura, dar a fost sincer:
„În casa lor nu e liniște, nu e siguranță, nu e dragoste. Acolo nu pot să dorm, nu pot să învăț, nu pot să fiu copil.”
Judecătoarea a încuviințat tutela temporară. Șase luni mai târziu, a devenit permanentă.
Viața lui Ethan a înflorit. A revenit la notele de 10, a participat la olimpiade, a obținut burse. Îi plăcea să lucreze seara la probleme de fizică, la masa din bucătărie, în timp ce eu corectam teste.
Uneori îmi spunea din greșeală „mamă”, apoi roșea. Niciodată nu l-am corectat.
La absolvire, a fost șef de promoție. A primit bursă integrală la o facultate de top în domeniul astrofizicii. În ziua decernării premiilor, am stat în sală, îmbrăcată elegant, cu lacrimi în ochi.
Când a urcat pe scenă, a cerut microfonul. Nu era în program. Toți s-au uitat mirați.
„Vreau să spun ceva,” a zis. „Nu sunt aici datorită părinților mei biologici. Sunt aici datorită unei femei. Doamna Carter. M-a găsit dormind într-o parcare. M-a luat în casa ei. M-a luptat în instanță. M-a iubit când nu mai credeam că merit. Ea este mama mea adevărată.”
S-a dat jos de pe scenă și mi-a pus medalia lui în jurul gâtului. „Asta e a ta, mamă.”
Oamenii s-au ridicat în picioare și au aplaudat. Eu plângeam în hohote.
Domnul Walker stătea în bancă, roșu de rușine. Soția lui deja ieșea pe ușă.
Apoi, Ethan a mai spus ceva:
„Mi-am schimbat numele luna trecută. Port acum numele femeii care mi-a salvat viața.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.