Dar n-am apucat. În spatele nostru s-au auzit pași apăsați.
– Așează-te, Jennifer. Acum.
Era Carlton.
Înghețasem. El stătea în prag, cu brațele încrucișate, privindu-și fiul cu o furie rece și tăcută.
– Glumești, nu? Așa vorbești tu cu soția ta însărcinată? Cine naiba te crezi, Luke?
– Tata, e casa mea! a replicat Luke, ridicând tonul.
– Nu în seara asta nu e, i-a răspuns Carlton, pășind spre el. Nu după cum te-ai purtat. De azi înainte, tu îți împăturești singur rufele. Jen stă jos. Se odihnește. Iar eu și Lydia rămânem aici. Clar ai nevoie de cineva care să-ți amintească ce înseamnă respectul. Și umanitatea.
În cameră s-a făcut o liniște apăsătoare.
Am lăsat rufele jos, m-am așezat pe marginea patului și am izbucnit în plâns. Lacrimile au început să curgă fără oprire.
Lydia a apărut în ușă. L-a privit pe fiul ei cu o tristețe apăsătoare.
– Nu e prima dată, Luke. Și nu mai putem închide ochii.
Luke a mormăit ceva și a ieșit trântind ușa. Carlton și Lydia au rămas cu mine.
Ea mi-a adus un ceai de mușețel și s-a așezat lângă mine, în liniște. Carlton a tras scaunul de birou mai aproape.
– Dragă, zise el cu blândețe, tu n-ai făcut nimic greșit. Mă auzi? NIMIC.
Am dat din cap.
– Ești familie. Și nu te vom lăsa să treci singură prin asta. Indiferent ce va urma.
Și au fost acolo. A doua zi, Luke nu a scos o vorbă. Lydia gătea și fredona. Carlton făcea curat. Iar eu, pentru prima dată, doar stăteam.
Luke călca haine. Spăla cada. Fără comentarii. Doar tăcere.
Mai târziu, l-am auzit pe Carlton vorbind cu el pe hol.
– Nu e vorba de haine. E vorba de caracter. Dacă nu te schimbi, dacă nu devii bărbatul de care ea are nevoie, atunci vom crește noi copilul. Fără tine.
Nu am mai auzit nimic. Doar o liniște grea.
În acea seară, l-am văzut pe Luke împăturind salopete mici. Lydia îmi masa picioarele. Carlton îmi umplea paharul cu apă.
– Nu știu ce să fac, am șoptit.
– Nici nu trebuie să știi acum, mi-a spus Lydia. Doar odihnește-te. Ești în siguranță.
Mai târziu, m-am dus în bucătărie. Carlton era acolo, cu o cană de ceai.
– Nu dormi?, m-a întrebat.
– Nepotul tău e agitat. Și eu la fel.
– E normal. Așa e înainte de marile începuturi. Și să știi… nici eu n-am fost perfect. Aproape am pierdut-o pe Lydia. Dar am învățat. Și am fost iertat.
A oftat.
– Nu-i ești datoare lui Luke cu nimic, Jen. Iar noi vom fi aici, indiferent ce alegi. Nu vei fi singură.
Am dat din cap, copleșită.
Și când m-am întors în pat, am adormit liniștită.
Pentru prima dată, m-am simțit întreagă.