Într-o dimineață de luni, Mihai a decis să facă ceva neobișnuit.
Își puse o salopetă veche, își unse mâinile cu puțin ulei și intră incognito într-unul dintre atelierele sale.
Nu voia să fie recunoscut.
Își dorea să vadă cu ochii lui cum se poartă oamenii din echipa lui, să afle adevărul crud, nu poveștile cosmetizate care ajungeau pe biroul său din etajul 40.
Când a pășit în atelier, primul lucru care i-a izbit urechile a fost vocea aspră a lui Fabian.
— Camelia! Ți-am spus să aduci cârpa aia, nu să pierzi vremea lângă motor! — striga el cu dispreț.
Mihai s-a oprit. Privirea lui s-a fixat pe tânăra care, în ciuda tonului umilitor, ținea în mâini un injector de combustibil și lucra la el cu o precizie care l-a lăsat fără cuvinte.
Nu era orice mișcare. Era o tehnică pe care doar mecanicii mari, adevărați maeștri, o puteau stăpâni.
Cum putea o fată atât de tânără să aibă acea finețe?
Și atunci și-a amintit de tatăl lui, care odinioară îl învățase să respecte fiecare om simplu din atelier, pentru că adevărata pricepere nu stătea în diplome, ci în mâinile și inima celui care iubea meseria.
— Hei, tu, lasă piesa aia, că o strici! — ridică din nou glasul Fabian, smulgându-i injectorul din mână.
Camelia tăcu. Își strânse pumnii, iar ochii i se umplură de lacrimi. Dar nu plângea de teamă. Plângea de neputință.
Atunci Mihai făcu un pas înainte.
— Las-o să termine, îi spuse calm, dar ferm.
Fabian îl privi cu aroganță.
— Și tu cine mai ești? Ajutor de atelier? Dacă vrei să speli și tu podeaua, cu drag, dar nu-mi dai ordine în casa mea.
Un murmur se stârni printre ceilalți mecanici. Nimeni nu mai vorbise vreodată așa unui nou venit.
Mihai se apropie de bancul de lucru și ridică injectorul. Îl analiză câteva clipe și, spre surprinderea tuturor, i-l înapoie Cameliei.
— Continuă. Vreau să văd cum lucrezi.
Atelierul amuți.
Cu mâinile tremurânde, dar cu inima bătând ca o tobă, Camelia reluă procesul. În câteva minute, sub privirile tuturor, piesa strălucea perfect calibrată.
Unul dintre mecanici, cu experiență de peste 20 de ani, dădu din cap uluit.
— Așa ceva… n-am mai văzut niciodată.
Camelia ridică privirea.
— Tatăl meu m-a învățat, șopti ea.
În acel moment, Mihai știa că a găsit ceea ce căutase ani de zile: oameni adevărați, pasionați, nu doar angajați.
Își scoase șapca murdară și, pentru prima dată, își dezvălui chipul.
Un freamăt străbătu atelierul. Toți îl recunoscură imediat.
— Domnule Herescu… — murmură cineva.
Fabian păli. Îi dispăruse zâmbetul batjocoritor.
Mihai se întoarse către Camelia.
— De azi, tu nu mai ești femeia de serviciu aici. Vreau să fii mecanic șef în atelierul acesta. Și nu doar atât. Vreau să devii imaginea noastră, pentru că oamenii ca tine merită să fie văzuți și respectați.
Lacrimi îi alunecară pe obraji. Nu putea să creadă.
Visul pe care îl șoptise în tăcere tatălui său prindea viață chiar atunci.
Fabian încercă să protesteze, dar Mihai ridică o mână.
— Și tu… ești concediat. Eu nu am nevoie de oameni care umilesc, ci de oameni care ridică pe alții.
Atelierul izbucni în aplauze. Pentru prima dată după multe luni, Camelia simțea că demnitatea i se întoarce.
Mai târziu, după ce plecă acasă cu ochii încă umezi, își găsi tatăl așteptând-o la poartă. Îi povesti totul.
Bătrânul Aureliu o strânse în brațe și, cu voce stinsă, îi spuse:
— Ți-am spus eu, micuțo, fiecare motor are o inimă… dar și fiecare om. Azi ai reparat nu doar o piesă, ci și sufletul tău.
Și așa, în mijlocul mirosului de ulei ars și al ecoului cheilor, Camelia deveni simbolul unei lupte câștigate. O luptă a demnității, a pasiunii și a adevărului.
Pentru că, la fel ca în poveștile românești de altădată, unde binele învingea răul, și aici, curajul unei fete a adus lumină într-un loc plin de întuneric.
Iar din acea zi, în fiecare atelier al rețelei, pe un panou mare, scria:
„Respectul e cheia fiecărui motor.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.