Leonardo apăru în cadrul ușii, elegant, cu o cămașă albă perfect apretată și un aer de stăpân al locului. Ochii i se opriră imediat asupra fetiței care colora liniștită în bucătărie. Claudia simți cum obrajii îi ardeau.
– Domnule, îmi cer scuze… nu am avut cu cine s-o las pe Renata, spuse ea grăbit, cu glas stins.
Bărbatul se opri, o privi lung, apoi, spre surprinderea ei, se apropie de copil. Renata ridică ochii mari și zâmbi. Îi întinse hârtia pe care desenase o casă cu flori și un soare.
– Asta e pentru mine? întrebă Leonardo, ușor amuzat.
Fetița dădu din cap afirmativ. El luă desenul și, pentru prima dată, Claudia îl văzu altfel decât ca pe un om rece și distant. Zâmbetul care îi lumină fața era sincer, cald.
Pe tot parcursul dimineții, Renata fu atrasă de casă ca de un loc de joacă. Nu atinse nimic, doar se minuna. Leonardo o urmărea cu atenție. La prânz, coborî din nou și, spre uimirea Claudiei, îi aduse fetiței o farfurioară cu prăjituri.
– Știi, Claudia, casa asta e prea mare și prea tăcută, rosti el încet. Nu mă deranjează să fie puțină viață în ea.
Cuvintele îi rămaseră în minte. Ani de zile îndurase priviri reci și ordine scurte de la alți stăpâni, dar niciodată nu simțise atâta blândețe.
Renata, curioasă, îl întreba tot felul de lucruri. El îi răspundea cu răbdare, ca și cum timpul nu mai conta. Într-un moment, Claudia văzu în ochii lui o tristețe ascunsă. Parcă și el purta o povară.
În zilele ce urmară, Leonardo începu să coboare tot mai des când Renata venea. Îi aducea jucării mici, o întreba ce vise are. Claudia simțea că între cei doi se crease o legătură neașteptată.
Și totuși, era rușinată. O parte din ea se temea că va fi judecată, că va fi dată afară. Dar în același timp, nu mai putea ignora schimbarea din privirea lui.
Într-o după-amiază, pe când Claudia ștergea ferestrele mari din salon, Renata alerga prin grădină. Leonardo stătea pe verandă, privind-o cum râdea în bătaia soarelui. Claudia îl surprinse zâmbind, un zâmbet care spunea mai mult decât cuvintele.
Se apropie de ea.
– Claudia, știi… ai o fetiță extraordinară. Și tu… ai o putere pe care puțini o au.
Ea înroși și încercă să răspundă, dar el ridică mâna, oprind-o.
– Viața mi-a dat multe, dar și mi-a luat. Am bani, dar nu am ceea ce văd acum aici… o familie.
Cuvintele lui răsunau în sufletul ei ca o chemare. Erau simple, dar pline de adevăr. În acel moment, Claudia înțelese că nu era doar un loc de muncă.
Renata alergă spre ea, cu părul ciufulit de vânt, și se aruncă în brațele mamei. Leonardo o privi cu ochii umezi.
Și atunci, Claudia simți ceva ce nu mai simțise de mult: speranță. Speranța că, poate, viața avea să le dăruiască o nouă șansă, chiar acolo, în casa aceea mare, unde o inimă bogată se redeschidea încet.
Astfel, o femeie simplă și fiica ei au adus lumină într-o casă pustie, iar un om bogat a redescoperit ce înseamnă să fii cu adevărat viu. Iar în România, unde familia și sufletul sunt mai de preț decât orice avere, povestea lor rămâne o lecție: iubirea poate răsări din cele mai neașteptate locuri.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.