Fetița se apropie încet și așeză punga mototolită pe bancă, între ele. Dinăuntru a scos o felie de cozonac, învelită într-un șervețel.
—Vreți? Am primit-o de la doamna de la ultima casă… nu am putut să o mănânc singură.
Isabela a rămas fără cuvinte. În mijlocul frigului, al durerii și al respingerii, un copil fără părinți îi întindea ceea ce avea mai de preț: o bucățică de cozonac de sărbători.
A luat bucata cu mâinile tremurânde și, mușcând din ea, lacrimile au început din nou să-i curgă. Gustul simplu, dulce, îi aduse aminte de mama ei, de iernile când mirosea a vanilie și portocale în casă, când colindătorii băteau la uși și nimeni nu era singur.
—Cum te cheamă? —întrebă Isabela printre sughițuri.
—Ana.
Numele acesta simplu, românesc, răsună în noaptea rece ca o promisiune.
—Ana… mulțumesc.
Fetița ridică din umeri.
—Uneori trebuie să împărțim ce avem. Așa ne-a zis mama înainte să plece la cer. Că dacă împarți, nu ești niciodată singur.
Cuvintele acelea au pătruns adânc în sufletul Isabellei. Și-a scos rochia subțire de pe umeri și, cu tot frigul, a învelit-o pe micuță cu partea de sus, ca un gest de protecție.
—Și tu tremuri… —spuse Ana, surprinsă.
—Nu contează, dragă. Am mai multă putere decât crezi.
Autobuzul de noapte a trecut pe lângă ele, dar niciuna nu s-a ridicat. Stația, deși rece, devenise adăpost.
La un moment dat, Ana a deschis din nou punga și a scos o hârtie împăturită. Era un desen. Două case, una mare, colorată, cu flori la geamuri, și alta mică, lipită de ea.
—E visul meu —zise fetița cu glas scăzut. —Să am o casă și să nu mai plec nicăieri.
Isabela a strâns desenul la piept.
În sufletul ei, o decizie a prins rădăcini. Nu putea schimba trecutul, dar putea alege viitorul. Știa dansul, știa să muncească, știa să lupte. Iar acum avea și un motiv în plus: Ana.
Când zorii au început să lumineze, frigul părea mai blând. În depărtare se auzeau colindători întârziati, iar clopotele bisericii băteau pentru liturghia de dimineață.
Isabela s-a ridicat, și-a strâns brațele în jurul Anei și i-a șoptit:
—Nu știu cum, dar promit că o să găsim o casă. Una pentru amândouă.
Fetița a zâmbit, cu ochii strălucind mai tare decât orice stea de pe cerul de iarnă.
Și în acel moment, două suflete rănite, care pierduseră totul, și-au găsit alinarea unul în celălalt. Pentru că, în România, chiar și în cele mai grele ierni, speranța se naște dintr-un colind, dintr-o bucată de cozonac împărțită și din puterea de a nu renunța.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.