Când brațele Victoriei l-au cuprins pe micuțul Amir, cabina s-a umplut de o liniște neașteptată. Inima ei bătea repede, dar gesturile erau sigure și delicate. Ea știa cum să țină un copil speriat și obosit. A început să fredoneze încet un cântec de leagăn din copilăria ei din Transilvania, un murmur blând care se răspândea ca o adiere caldă în tot spațiul.
Pasagerii, care până atunci se uitaseră iritați și nerăbdători, au ridicat privirea mirați. Plânsul sfâșietor se transformase într-un scâncet slab, apoi s-a stins complet. Amir, ca printr-o minune, își odihnea capul pe umărul Victoriei și închidea ochii, liniștit.
Șeicul Omar Al-Rashid privea uimit, de parcă nu ar fi crezut că este posibil. Puterea lui, averea lui uriașă, toate încercările lui disperate nu reușiseră să-i aducă pace copilului. Și totuși, o femeie modestă, o necunoscută, a reușit în câteva clipe ceea ce el nu putuse.
– Cum ai făcut asta? – întrebă el cu voce joasă, ca pentru sine.
Victoria zâmbi cu sfială.
– Nu e niciun secret. Doar răbdare, blândețe și puțină iubire, spuse ea, mângâindu-l pe Amir cu grijă.
Un nod i se puse în gât șeicului. De luni întregi trăia cu un gol în suflet. De când își pierduse soția, Layla, încercase să-și îngroape durerea în afaceri și responsabilități. Dar acum, privind-o pe Victoria, o străină cu gesturi simple și inimă caldă, simțea pentru prima dată o scânteie de speranță.
Restul călătoriei l-au petrecut vorbind. Victoria i-a povestit despre munca ei la spitalul de copii din Cluj, despre nopțile lungi și grele, dar și despre bucuria de a vedea un copil zâmbind din nou. Omar, la rândul lui, i-a împărtășit puțin din povara lui, despre cum e să fii tată singur, pierdut între datorii și singurătate. Ea nu se uita la el ca la un șeic puternic și bogat, ci ca la un om rănit. Și exact asta îi trebuia.
Când avionul a atins pista din Milano, Amir dormea adânc, cu respirația liniștită. Omar, copleșit de recunoștință, îi spuse Victoriei:
– Astăzi nu doar că mi-ai liniștit fiul, dar mi-ai salvat și sufletul. Nu știu cum aș putea să-ți mulțumesc.
– Nu trebuie, răspunse ea simplu. Am făcut doar ceea ce ar face orice inimă omenească.
Dar pentru Omar nu fusese doar atât. În zilele următoare, chipul Victoriei nu i-a ieșit din minte. Simplitatea ei, curajul și bunătatea rămâneau vii în amintirea lui. A căutat-o și a găsit-o, apoi a invitat-o să viziteze reședința lui temporară din București.
Victoria a ezitat. Lumea lui părea de neatins pentru cineva ca ea. Dar și-a amintit privirea lui disperată din avion și a înțeles că, dincolo de titluri și de bogăție, acest bărbat avea nevoie de cineva care să-i arate din nou drumul spre viață.
Așa începea povestea lor.