După noaptea aceea, am vrut să renunț. M-am gândit să-mi dau demisia, să plec fără să mai privesc înapoi. Dar dimineața, când m-am trezit, am simțit că nu pot fugi din nou. Îmi promisesem că nu o să mai las pe nimeni să mă calce în picioare. Nu mai eram fata speriată de altădată.
Am mers la serviciu ca de obicei, cu uniforma curată și inima grea. Când am intrat în biroul lui, era acolo, vorbind la telefon. M-a privit scurt, fără să spună nimic. Am continuat să curăț masa, dar înăuntru simțeam că ard. Fiecare mișcare era un amestec de durere și putere.
Într-o seară ploioasă, la o ședință târzie, am auzit cum își certa un angajat. Tonul lui era plin de aroganță, exact cum îmi vorbise mie cândva. Nu știu ce m-a apucat, dar am intrat și am spus:
— Domnule Oprea, poate ar trebui să fiți mai blând. Uneori oamenii fac greșeli pentru că sunt obosiți, nu pentru că sunt proști.
S-a uitat la mine, surprins. Colegii au tăcut.
— Tu cine ești să-mi spui cum să vorbesc?
— O femeie care a avut multe de pierdut — am răspuns simplu.
Am ieșit fără să mai aștept replica. De atunci, m-a privit altfel. Nu cu respect, dar cu o curiozitate pe care o simțeam. Într-o zi m-a chemat în birou.
— Spune-mi, cum ai ajuns aici?
— Prin muncă și durere, domnule. Nimic mai mult.
A zâmbit amar. Nu știu dacă m-a recunoscut în acel moment, dar în ochii lui am văzut o umbră de neliniște.
Timpul a trecut. Într-o seară, după ce toți au plecat, am găsit în coșul de gunoi o fotografie ruptă — o poză cu el, tânăr, în uniformă de liceu. Lângă el eram eu, cu o fundă albă în păr. M-am aplecat și am strâns-o cu mâinile tremurând. O aruncase fără să știe că mă aruncase pe mine o dată cu ea.
Am mers acasă și am pus poza lângă cea a lui Cezar. Am aprins o lumânare și am plâns. Dar lacrimile nu mai erau de neputință. Erau de eliberare.
Câteva luni mai târziu, compania a anunțat un nou program pentru angajați: burse pentru copiii personalului cu venituri mici. Mi s-a părut ironic. Dar într-o dimineață, Nelu m-a oprit pe coridor.
— Doamna Irina, știți… mă gândeam că poate aveți pe cineva tânăr în familie care ar merita o șansă la studii.
M-am uitat în ochii lui. Am zâmbit cu tristețe.
— Aveam. Dar e prea târziu pentru el.
A rămas fără cuvinte. Am plecat mai departe, fără să mă uit înapoi.
În acea seară am mers la biserică. Am aprins o lumânare pentru fiul meu și am spus încet:
— L-am iertat, Doamne. Nu pentru el, ci pentru mine.
Când am ieșit afară, ploaia se oprise, iar aerul mirosea a curat. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că pot respira.
Nelu n-a aflat niciodată adevărul, dar eu știam că nu mai contează. Fiul meu trăia în fiecare pas pe care îl făceam înainte. Și în fiecare loc pe care îl curățam, lăsam o parte din durerea mea să se transforme în liniște.
Pentru că, uneori, cea mai mare răzbunare nu e ura, ci pacea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.